Gratuit vs. platit

O tema interesanta a reaparut intr-un articol de blog, la Cristian Manafu. Acces gratuit la continut sau platit ? Aceasta este intrebarea. Mai simplu spus, gratuit vs. platit. Eu compar acest model de business cu cel din offline: cartile sunt pe bani, revistele sunt pe bani, publicatiile tiparite sunt pe bani, tot ce este marfa pe lumea asta, este pe bani. Banii cuiva, dar bani. Ca atare, nu inteleg de ce paradigma "continutul pe Internet este gratuit", nu poate fi rasturnata sau macar zdruncinata ? Pentru ca ni se pare ca nu ar merge ? Eu zic sa ii lasam pe cei care doresc sa testeze acest model nou de business, sa vedem ce se intampla. Si nu ce se intampla de pe o luna pe alta, ca un nou model se testeaza in ani de zile. Apoi ignoram dimensiunea fenomenului. Daca un singur publisher vrea sa rastoarne paradigma, poate ar fi cazul sa fim sceptici. Dar ganditi-va, cu acea capacitatea de a vedea posibilul in lucrurile 'on the reverse': dar daca din ce in ce mai multi publisheri trec la plata continutului si se unesc intre ei, acesta nu va face diferenta ? Si in alt treilea rind, uitam despre ce continut vorbim - sau nu vrem sa il definim ? La ce continut ne gandim, cand ne gandim si il analizam ? La cancanurile din tabloide, la articolele de toata jena care compileaza traduceri din agentii straine ? Pai normal ca o presa mimetica, de joasa factura, cu unii jurnalisti slab pregatiti, nu va atrage plata pe continut. Am dat o data ca exemplu publicatii cu plata: Harvard Business Review sau Financial Times, altele si altele. Mi s-a replicat, intr-o alta discutie, ca in Romania (era o discutie despre Adevarul) nu avem asa ceva. Bine, dar noi vorbim si de dimensiunea aspirationala, pentru ca un antreprenor (Patriciu), banuiesc ca nu va trece brusc de la modelul curent online la plata, fara sa dea in schimb nimic. Si se gasesc retete prin care sa adaugi valoare, dincolo de pragul de taxare: continut audio video, analize, gadget-uri, club membership, etc. Si as mai zice ca trebuie sa ne distantam insine de modelul de consumator de gratuitati, care pare cam comunist. Noi, ca ganditori liberi, unii antreprenori, nu ar trebui sa ne bucuram ca poate se va termina cu milogeala - "vrem gratis, vrem gratis !" - si ca poate se va ajunge la niste modele adevarate de afaceri in care pretul - nu numai el - va recompensa munca creatorilor ? Eu sunt pentru indrazneala, pentru rasturnarea paradigmei. Cei care spun 'nu va merge', nu stiu de fapt nimic despre viitorul comportament al consumatorilor. Si daca nu stiu/stim nimic despre ce va face consumatorul peste 2-3 ani, intr-un context modificat, de ce este posibil sa se spuna ca nu va merge ? Pe ce ne bazam, pe analiza, pe simulari ? Nu pe speculatii care au sansa 50% de a se implini, intr-un sens. Dar si in celalalt sens se poate. Incercarile sporadice de acum 6-7 ani si cele recente, nu ne spun nimic despre viitor. Faptul ca mie (sau unei persoane) nu mi-ar conveni sa platesc pentru continut, nu trebuie sa ma faca sa extrapolez aceasta dorinta/frustrare la toata masa de consumatori, sa generalizez. Si mai mai gandesc ca, asa cum exista cumparatori de marfuri de milioane de dolari, si plata de continut - nu la acea scara, va avea clientii sai. Ce putem spune este ca introducerea criteriului monetar pentru accesul la continut - nu informatie - ci continut, va diviza si mai multa internautii. Va crea o noua diviziune sociala a Internetului. Ai bani, ai parte, nu ai bani, te duci la biblioteca. Mi-aduc aminte ca am avut un abonament la o selectie de resurse, gestionata de British Library. Am platit o suma nu mare, de circa 60 RON. Dar ce am gasit acolo, nu gaseai gratuit in Internet. De aceea revin: plata, pentru ce ? Trebuie sa definim: informatii, continut, cunostinte tehnologice, cercetari ? Ce anume este in discutie ? Poate nu stim, dar in Internet se gaseste o parte infima din cunostintele umanitatii, iar Internetul este vechi, asa ca mediu de masa, doar de prin 1995 incoace. Restul se gaseste in biblioteci de dinaintea acestui prag. Si as mai adauga ceva: comparati agresiunea la care este supus consumatorul roman, pe siturile catorva din publicatiile online care conteaza, cu lectura unui continut online de elita produs in tarile dezvoltate. Poate as prefera sa platesc ceva banuti sa nu trebuiasca sa dau click-uri peste click-uri ca sa 'scap' de tot felul de aberatii. Recomand ca model nytimes.com, ft.com, economist.com, canardenchaine.fr, etc. Decat asa publicitate, ca in online-ul de pe la noi, de nu mai vezi continutul, mai bine pe bani, dar fara agresarea consumatorului. Dezbaterea poate fi interesanta daca vom incerca sa vedem si partea plina a paharului. 

Amendamentul Cristi Puiu

Pe 7 iulie seara m-am combinat cu sotia mea si am purces la o aventura. A treia proiectie cu public, dar necomerciala a filmului "Aurora" realizat de Cristi Puiul la sala Elvira Popesco a Institutului Francez din Bucuresti.  A treia. pentru ca celelalte doua s-au intamplat la Cannes (unde nu am ajuns niciodata) si la TIFF (unde inca nu am fost niciodata). 

Pentru cei care doresc versiunea scurta despre ceea ce eu am inteles ca pare a ne povesti regizorul, in filmul sau, iata: un barbat in jurul a 40 de ani, timp de o zi si o noapte parcurge mai multe trasee locative, locuri de munca, urbane, se intalneste cu persoane familiare si familiale, omoara 4 oameni, 2 barbati si 2 femei, si in final se preda politiei. Tot timpul pare ca se ascunde de cineva, pare a crede ca este urmarit, pare a se feri, efectuand o cursa in zig-zag prin toate palierele temporale si greografice si umane, care ii constituie viata, plaseaza semne de intrebare si markere peste tot. Iar in final, fara tremur si emotie, fara explicatii logice, ci doa una rece si stupida, explica de ce i-a omorat pe cei 4 (notarul, o colega a lui, socrii sai): pentru ca un divort lasa urme in viata unui om. Iar el de asta i-a omorat, pentru ca aveau legatura cu divortul sau. STOP. Scriind asta, mi-am adus aminte de "Tacerea mieilor". Acolo suntem scufundati in mintea sofisticata a unui criminal in serie feroce, aici victimele nu vorbesc, nu le vedem groaza, ci intuim durerea profunda a ultimei lor secunde, iar criminalul arata ca un cetatean care declara la politie, ca si cum ar spune "Ana are mere", ca a omorat 4 oameni. REWIND.

Filmul se termina sau incepe, cu personajul principal, am putea spune. STOP. Este barbatul care traverseaza filmul de la inceput pina la sfarsit, Viorel Gheghea, personajul principal ? Sau este personajul pe care regizorul ni-l propune in principal, pentru a-i urmari viata intr-un segment temporal, care pare fara sfarsit. Sau de fapt exista un altul sau mai multe personaje principale, care il urmaresc pe parcursul actiunilor sale, timp de peste o zi si o noapte: regizorul, sotia sa absenta, publicul si fiecare dintre spectatorii care incearca sa ii descifreze viata ? RELUARE/REWIND.

Deci acest personaj principal in viata caruia suntem bagati de voie, de nevoie, ajunge in partea finala a filmului, la sectia de politie pentru a se preda. STOP. Este aceasta parte finala sfarsitul povestii sau inceputul ei ? REWIND/RELUARE. Si aici Viorel Gheghea intra in jocul in care, in mijlocul unei rutinei politienesti de tot rahatul, dar tipica pentru lehamitea romaneasca, spune cine este, de unde este si pentru ce anume s-a predat politiei. Iar cand faptele sale sunt confirmate de alte surse de pe teren, anchetatorii purced la scrierea depozitiei. Totul intr-un calm cinic, rece si indiferent, pe masura unei situatii atipice: o persoana s-a predat politiei, cu calm si cu arma crimei in brate, autodenuntandu-se pentru omorarea a 4 persoane.

Toata scena, ne readuce in minte spatiul aseptic, curat si corect politic al filmelor politiste de consum, mai ales al celor din filmele hollywood-iene: martorul nu este bruscat, dar are catuse la maini, este pazit tot timpul de cineva, politistii sunt niste sofisticati psihologi si decorticatori de suflete umane. Ei il chinuie pe presupusul faptuitor cu sofisticate intrebari, care il duc pe acesta in capcane logice complicate, pentru ca in final sa ii demonstreze ca oricat de calculata ar fi crima, faptele, este mai prost decat echipa de politisti cu master in psihologie si drept si poate doctorate. Ultima scena din film nu este astfel construita si nu avea de ce. Este un caz atipic, un faptuitor care, incredibil, se preda in mainile unei politii romane neaose. Scena finala are caractere: anchetatorul politist meserias, care vede nepricerea celor din jur si ii priveste cu ochi critici, el fiind seful. Agentul de politie care se ocupa pe langa treburile de serviciu, de masina dusa la service a sefului, mana dreapta a anchetatorului, un pic neatent si poate putin depasit intelectual de meseria sa. STOP. In filmele americane ti se face cunoscut "avertismentul Miranda". Care suna astfel, desi il stiti pe dinafara: "You have the right to remain silent. Anything you say can and will be used against you in a court of law. You have the right to speak to an attorney, and to have an attorney present during any questioning. If you cannot afford a lawyer, one will be provided for you at government expense." 

REWIND/RELUARE. De aici mi-a venit ideea, ca din toate tilurile posibile ce ar putea fi atasate unor ganduri despre filmul lui Cristi Puiu, "Aurora", unul ar fi cel de la inceput: "Amendamentul Cristi Puiu". Nu un avertisment Miranda, ci un amendament Cristi Puiui la modul nostru concervator si cliseit de gandire. Stiu ca titlul pe care mi l-am propus nu este o pozitionare originala. Dar Cristi Puiu ne-a avertizat, pe scena de la "Elvira Popesco", ca nu este vorba de un film "bun", cum a inteles gresit presa de la Festivalul Filmului de la Cannes (bon vs. long, fr.), din conferinta de presa, ci este un film "lung". Filmul este lung, obositor, epuizant, solicitant, fara sfarsit, si este un examen de admitere/acces in mintea lui Viorel Gheghea sau a lui Cristi Puiu. Iar filmul lui este un amendament la felul in care puteam vede viata din jurul nostru, este un amendament care ne spune ca suntem in fata nu numai unei alegeri dificile - intru sau nu in sala de cinema vad filmul ? - ci ne atrage atentia sa ne gandim daca suntem sau nu pregatiti sa intelegem viata altora, si mai ales a celor a caror poveste ne-a poate fi propusa de realizatorul de film. Cristi Puiu ne-a avertizat, cu subtitlitate ca filmul este lung, lung nu ca durata, ci lung ca digestie. Ma si gindeam aseara, dupa iesirea de la proiectie sa il intreb pe realizator sau sa ii propun sa ne dea un film peste inca 4 sau 5 ani. Poate exagerez. STOP. Personajul principal este interpretat de regizorul si scenaristul filmului, Cristi Puiu. Acum ma gandesc daca nu cumva suntem in mintea lui Puiu, o succesiune de apartamente, camere care reprezinta etape in viata lui Viorel. Cel putin 5 apartemente sunt parcurse in cele 3 ore de film. Toate marcheaza o relatie a personajului cu o parte din viata sa:  un apartament care circumscrie bucata de viata comuna cu a mamei sale, Pusa, acum recasatorita; apartamentul in care pare sa petreaca o relatie extraconjugala a lui Viorel cu o femeie casatorita, Gina; un apartament care pare a circumscrie viata prezenta a personajului principal, cu mai multe camere in curs de zugravire, renovare si doar una locuibila; vila socrilor sai. REWIND. De fapt daca ma gandesc, Viorel Gheghea parcurge spatii inchise complexe - apartamente sau unitati distincte - camera sa din apartamentul in reperatii, camera sa din apartamentul mamei sale. Doua spatii semnificative intangibile.

Personajul construieste minutios si calculat actiunea sa criminala. Face rost de element componente pentru o arma pe care o poseda, de la uzina unde lucreaza. O testeaza in casa, fapt neobisnuit si aiurea, multi dintre privitori ar fi mers la padure, nu ar fi ales o saltea, intr-o camera de bloc drept tinta. Apoi cumpara munitie si o alta arma, de calibru 12. Se strecoara intr-o parcare subterana si ucide cu 2 focuri de arma doua persoane, un barbat si o femeie. Apoi cu arma, pe care o monteaza si demonteaza de cateva ori, il omoara pe socrul sau, dupa ce a omorat-o cu mai mult lovituri de cutit si o impuscatura, pe soacra sa. Aceasta este actiunea legata care traverseaza filmul. Prin personaj, arma, atitudine, actiune. La momentul crimei din parcare, am crezut ca este o tragica intamplare, prin care personajul vroia sa verifice daca are acea tarie nebuna de a omor oameni. Am crezut ca este o repetitie inaintea a altceva. La final am aflat ca erau notarul implicat in divortul sau si o persoana care se afla intamplator cu el la parcare. STOP. Lucrurile nu sunt oferite pe tava de Cristi Puiu. Si nu sunt oferite pe tava nici in viata. De fapt, ceea ce intreprindem in viata, sunt actiuni ca urmare a unor deductii si inductii logice, bazate pe prejudecati, resentimente, presupuneri, clisee, situatii comune. Cristi nu ne spune aproape nimic, explicit, ca la scoala.  Nici un personaj nu ne lamureste, ca la scoala, despre lucruri precum astea, de exemplu: "De ce dracu se uita asta tot timpul pe vizor ?" sau "De ce asculta pe la usi si pindeste ?". Intr-un film in care faptele acopera poate 80% din economia filmului, dialogurile fiind extrem de sarace si uneori parte a unor situatii absurde. Un divort fir rosu ne vine in minte, de-abia cand personajul, care se muta dintr-o locatie in alta tot timpul, indica unei echipe de persoane care se ocupa cu preluarea de mobilier din apartamentul in curs de renovare, sa nu ia decat lucruri pina la jumatate camerei, acel 50%, care ne arata sau ne poate face sa credem ca este o situatie in care se face partajul fizic al bunurilor cuplului. Iar in scena finala, Viore Gheghea ne spune ca un divort lasa urme si notarul si socrii sai ar fi trebuit sa se gandesca dinainte. REWIND/RELUARE. Mi-a fost frica ca nu cumva personajul sa isi omoare si copii. De ce nu a facut-o ? De ce ar fi facut-o, in film ? Pentru ca cliseele privind criminalii in serie ne spun asta. Si la un moment dat, initial al povestii sale, personajul este pus in situatia in care testeaza imaginar, cum s-ar potrivi pusca pe corpul sau, daca s-ar sinucide. Si totusi nu s-a sinucis dupa comiterea celor 4 crime, nu si-a omorat copii, desi ne-a fost frica mai multora, nu a omorat pe nimeni la magazinul de confectii (una din casutele parcurse de personaj, si avea tot timpul arma la el), ci s-a predat politiei. 

Despre imagine cred ca trebuie vorbit, discutat. Autorul este Viorel Sergovici, si mi-am imaginat pe parcursul proiectiei, cat de mult Cristi Puiu a fost in Viorel Sergovici si cat de mult Viorel Sergovici a fost in Cristi Puiu. Pentru ca pentru a-l filma pe un actor care este si regizor, trebuie sa fie ceva care ii leaga pe cei doi. Ceva care sa permita camerei sa simta ceea ce regizorul a spus ca ar vrea sa se vada si ce anume directia de imagine ne spune, transmite, noua spectatorilor. Este interesanta abordarea aparte pe care o propune filmul: camera nu urmareste personajul din toate unghiurile si proximitatile posibile. Ne uitam prin vizorul ei, tragem cu ochiul, privim prin intredeschideri de usi, cele mai adesea noi, ca spectatori si cel mai adesea personajul este un voyeur. Dupa cum bine spune uneori Cristi Puiu. Este o sfasiere sa vezi si sa auzi prin usa intredeschisa cum este ucis socrul lui Viorel: auzi o bucata de dialog, sunetul impuscaturilor, un cropping vizual al criminalului, care mereu tinteste ca la vinatoare victimele. Apoi la plecarea sa de la locul crimei, acelasi cropping vizual ne arata nu victima, ci doar picioarele victimei intr-o balta de sange. Aceasta partinire vizuala, te face sa suferi, ca nu ai fost mai prezent in camera respectiva, camera nu ti-a oferit ultima secunda de groaza de pe fata victimei, nu ti s-a oferit acea pozitionare a relatiei si dialogului care este caracteristica gramaticii vizuale obisnuite. Nimic, doar fragmente care te frustreaza ca spectator deja obisnuit cu un alt mod de a ti se servi tensiunile si faptele unei actiuni criminale. Uciderea soacrei, care a precedat pe aceea a socrului, este initiata printr-o vizita in casa, o cafea rece si un dialog vizual al lui Viorel cu aceasta. STOP. Jocul lui Cristi Puiu aici, mi s-a parut un pic fortat. Soacra sa taie cartofi, ii feliaza, in picioare, camera suprinde la jumatate de cadru, din plan apropiat, pe Viorel uitandu-se la ba la cutitul manipulat de femei, ba ridica privirea la ea, intr-u mod usor feroce, care ne face sa credem ca ii va smulge cutiul din mana si apoi va intreprinde ceva tragic.REWIND/RELUARE. Soacra sa urca la etaj, cu treaburi domestice, continua dialogul de la distanta cu Viorel, acest urca dupa ea, iar noi ramanem in sala si in acelasi timp la parterul vilei. Se aud dialogul sfasiat al victimei, bufnituri repetate si apoi Viorel coboara, stergandu-se pe maini. Aceasta postura testimoniala a spectatorului este tot timpul impusa de Cristi Puiu, pe parcursul filmului. Vrei sa vezi mai mult, sa fii acolo unde se intampla, sa participi pentru ca toate filmele asa fac: iti traduc si arata totul, te baga cu forta in spatiul faptelor. Ei, domnul Cristi Puiu, ne pune in pozitia de camera de supraveghere: care este amplasata la loc fix, care nu acopera vizual totul. Spectatorul are unghiuri limitate de vedere, si presupune ce se intampla, mai ales in acele momente tragice ale uciderii socrilor. Asta este munca la care ne supune realizatorul, si mai ales un examen al modului nostru de a intelege ce se intampla.

Raman multe intrebari, pentru cei care vor vedea filmul sau il vor revedea. STOP. Din pacate sau din fericie, trebuia ca filmul sa mai fie revazut. Eu asa am simitit. Cred ca este un film care te pune in situatia sa te auto-examinezi, sa dai drumul la motor si sa lupti contra bolii Alzheimer. Munciti celule gri, munciti ! REWIND. Nu am reusit dupa 3 ore sa 'vad' de ce este intitulat "Aurora", de ce nu este prezenta fizic sotia personajului principal, Amalia ? STOP. Sau ea este cea care il urmareste peste tot ? REWIND. De ce ajunge Viorel intr-o gara, intr-un magazin de confectii, cine este Andreea Bratila, de ce este manipulat un calorifer electric ? De ce sunt acestea prinse in film ? STOP. Acum cred ca povestea este un joc pe calculator. Cu multe pacaleli incluse pe ici pe colo, traps sau capcane.Oare? REWIND.

Nu stiu daca o sa devin abonat la "sala de fitness" Cristi Puiu, pentru ca 3 ore de stat in sala de cinema si de ridicat, poate doar de catre unii si de catre altii nu, de haltere intelectuale si de rezolvat quiz-uri si de aruncat priviri poate in viata sau a altora asta ar insemna. 

Nu stiu daca filmul este o capodopera, daca este complet, daca este incomplet, si daca va fi un milestone. 

Dar m-a durut groaznic genunchiul piciorului drept, randurile sunt inguste la "Elvira Popesco". Si am cam intepenit. Da, pot spune, pe scurt: filmul a fost lung !