O poveste cu tarani

Slow Food şi Pig Business. Slow Pig, porci de la fermă nu de la fabrici!

Terra Madre se apropie şi de aceea nu uit să mai dau o raită prin ferma noastră. Cu sau fără porci ?

 

Nu vă temeţi că vom muri de foame, deşi suntem ameninţaţi mereu cu asta. Se moare de foame, nu pentru că nu este de mâncare, ci pentru că lipsesc banii. În Uniunea Europeană, 35% din mâncare se aruncă. Daca sunteţi prin preajmă, la Festivalul de film ASTRA de la Sibiu, puteţi vedea şi “Pig Business” sau “Afaceri cu porci”. Robert Kennedy jr. este unul dintre cei care apare în acest film pentru a ne spune cum sunt afectate comunităţile rurale. Mai avem timp, în România, să corectăm greşelile făcute în ţările dezvoltate de către marile corporaţii agro-alimentare. “Pig Business” un film ce critică pe cei care, în complexuri zootehnice imense cresc animale, le chinuie (economic viabil) şi le sacrifică. Porcul de fabrică este mai ieftin pentru că marea fermă zootehnică a externalizat costurile către restul comunităţii. În jurul unei mari ferme zootehnice apa este poluată, aerul pute şi dacă cineva este critic faţă de acestea, marea companie are mijloacele pentru a închide gura celor nemulţumiţi şi astfel limitează dreptul la libera exprimare.

 

Dacă am susţine producţia la scară umană a producţiei de carne de porc, am revitaliza micile ferme, am stimula comerţul cu aceşti mici producători, pieţele de fermieri şi micile măcelării.

 

Porcul de casă este mai gustos

 

Politicienii ar trebui să apere fermierii împotriva importurilor de carne de porc ieftină, nu prin măsuri imposibile, datorită statutului de ţară membră a Uniunii Europene, ci prin programe educaţionale, prin măsuri de informare.  Trebuie încurajaţi fermierii să ridice standardele de creştere a porcilor, să crească rase de porci autohtone, să fie realizate produse din carne de proc, de calitate, tradiţionale. În calitate de consumatori noi am putea susţine producţia locală de caren de porc pentru a susţine consumul local şi este timpul, ca români, să ne cerem dreptul la a cultiva, creşte şi a ne alege hrana din resurse locale.

 

Ce se întâmplă la alţii

 

În 2010, în statul Missouri din SUA, o subsidiara a celei mai importante companii de creştere a porcilor, a fost condamnată la 11 milioane dolari amendă pentru mirosul oribil pe care îl degaja imensa fermă de porci în comunităţile dimprejur. Cu 20 de ani în urmă, în statul Carolina de Nord, existau 27.500 de ferme mici de creştere a porcilor. În prezent, au fost înlocuite în totalitate de 2.200 de complexuri de creştere a porcilor, 1.600 din ele fiind în proprietatea unui singur mare operator mondial. Acest mare operator controlează 85% din producţia statului, ne spune cei care au făcut documentare pentru “Pig Business”. Fiecare fermă, abator mare a distrus 10 ferme de familie tradiţionale cu doar 2-3 locuri de muncă din acele complexuri. Asta este în America. În România, se ridică osanale la tot ceea ce este mare, foarte mare, gigantic, în materie de agricultură industrială.

 

Ce rezultă?

 

Mâncare multă, ieftină, bună, gustoasă. Chiar aşa, cât de mult putem industrializa producerea mâncării, cât să nu fie trecut pragul lăcomirii ? Suntem siguri că marile companii, sunt încorsetate suficient de reglementări şi că acestea ne apară de abuzul de chimie alimentară, pentru a nu se face cât mai mult profit în dauna sănătăţii consumatorilo ? Vă propunem, de aceea să adoptaţi ideile Slow Food şi să susţineţi “Slow Pig”.  Care este o mişcare ce promovarea creşterii şi consumării de carne de porc de rasă autohtonă. Dacă vă puteţi imagina că asta se numeşte “heritage pig” ? Găsiţi crescătorii de porci de rasă autohtonă, să ne bucurăm de ei. Scrieţi mai jos. Aşteptăm provocarea nu numai porcii în serie de la abatorul industrial. Are cineva curaj sâ gândească altfel despre porc ?

Slow Food: La malul Bosforului, să beti şalgam suyu

De unde ne vin murăturile? Sunt din Balcani, doar din România? Dar minunate sunt. După întâlnirea noastră cu murăturile asortate de la Puiu Badea, despre murături astea românești, ce s-ar putea spune? Că sunt acre, că sunt sărate, că sunt de toate felurile. În primul rând se pot mura multe feluri de fructe și legume. Nu doar verze murate, cum găsești la piață. Și spunem "se pot mura", pentru că este vorba de minunata murătură pregătită în casă. Slow Food nu înseamnă să cumperi murături de la magazin. Și nu înseamnă orice fel de legume și fructe, depinde cum au fost crescute, cu câte substanțe chimice ajung în farfuria noastră. Ce feluri de legume și fructe și ce feluri de murături ați preparat la borcan? Castraveți, varză, și regina gătelilor în saramură, murăturile asortate. O corectură, am greșit, murătura bună și delicioasă se prepară la butoi de lemn. Dar asta este mai greu de făcut la bloc. Să enumerăm: se murează gogonele, mere, gutui, pepeni galbeni, morcovi, conopidă, gulii. Să revenim la murăturile noastre.

Puiucu, un produs local

Ce se mai poate inventa în materie de murături? Curaj, se poate inova și se poate crește un brand local, care acum a ajuns destul de cunoscut, "Puiucu". Îndrăzneală, bun simț, fără înșelarea cumpărătorului, un pic de ambalare cu gust, un site și murăturile asortate se cer. Această elită a murăturilor a ajuns și la Târgul Țăranului-Earth Market. Și a căpătat importanța sa, de garnitură de sezon pentru diverse mâncăruri din bucătăria tradițională. Deși, drept să spun, eu poftesc la acritură și pe burta goală, cu niște pâine țărănească. Ce spune familia Badea despre năstrușnica lor idee? "Am început treptat, fiind prezenţi săptămânal la Târgul Ţăranului de la Piaţa de flori “George Coşbuc” şi la Târgul de produse tradiţionale de la Muzeul Ţăranului Român. Apoi, am pătruns cu murăturile asortate şi în cadrul  magazinelor cu produse tradiţionale româneşti şi produse ecologice  din Bucureşti şi din Corbeanca de unde borcanele noastre frumos aranjate au dispărut rapid de pe rafturile magazinelor."

La Bosfor lângă Galata, zeama iute te dă gata!

Legătura cu murătura și cu turcii, este simplă, pentru că este vorba de o combinație inedită. La picioarele podului Galata, pe unde mișună în același timp sute de persoane, se află la mal, mai multe vase pe apă, care se clatină tot timpul, odată cu mișcarea apei. Trei operațiuni se petrec: pregătirea peștelui pentru a fi fript, întreținerea focului sub suprafață de tablă și apoi frigerea lui, în final fiind pus în mijlocul unei bucăți de pâine cu roșii, cu varză. Totul într-o viteză remarcabilă: chemări în întrecere, la comanda de fish-kebab, de către toți ofertanții. O coadă scurtă și vioaie la servire, la marginea vasului, apoi ochirea unei mese mici, cu scăunele, la care să te așezi și să înfuleci, rapid sau molcom, aromatul pește fript la tablă. În jurul tău zeci de alte persoane, câte unul-câte doi-câte patru, înfulecă și își holbează ochii de poftă. Mirosul plăcut de pește fript, nu de mici, aromează tot spațiul aerian și la sol. Iar la fiecare măsuță, câte o butelcuță de 500 ml, cu zeamă de lâmăie. La fiecare masă, sticloanța este acolo, și râmâne acolo. Adică, dacă m-ați înțeles, nu pleacă nimeni cu ea acasă și nici nu stă nimeni, în toată agitația de acolo, să te păzească să nu iei cumva licoarea cu tine. Și, că aici este șpilul, nu te prinzi de la început, alături sunt niște cărucioare, servite de niște turci, cu multe vase de plastic transparente. Umplute cu lichid ușor tulbure, de diverse mărimi, cu murături. Cu mirare și curiozitate am constatat, la a doua încercare de fish-kebab, că după terminarea acestui fel de mâncare, turcii își cumpărau la păhărel de plastic, de tăiat greața, murături. Și mâncau tacticos, înțepând și culegând cu o scobitoare, plăcutele și minunatele murături. Cheia poveștii: murăturile erau iuți și sărate ocne. Cea mai tare chestie a fost, peste asta, să găsim în magazin, în cantități serioase, zeamă la sticluțe. Roșie și iute, care era din ce? Am crezut că era din varză, ceva. Ei, nu, erau sticluțe cu zeamă de morcov roșu, murat. Tot pentru fish-kebab. Ei, v-ați gândit vreodată la o afacere cu zeamă iue-iute de morcov murat, la sticlă, îmbuteliată? Turcii, da! Șalgam suyu!

Slow Food: România, o națiune Slow Food dotată cu eco-gastronomie

Slow food nu mai este din anul 1986 doar o sintagmă. Este o mișcare internațională ce reunește peste 100.000 de persoane, în peste 1300 de grupuri. Din America, în Europa, prin Africa și India, precum și în Orientul Apropiat dar și Extremul Orient, oameni care venerează hrana, dar nu mâncarea. Este renașterea plăcerii de a se hrăni a oamenilor și nu doar activitatea de a prepara, înghiți și digera alimente. Organizația non-guvernamentală non-profit Slow Food International a luat ființă în anul 1989 la inițiativa lui Carlo Petrini (video). Una din poveștile fondatoare este că înființarea unui restaurant de tip fast-food, în localitatea italiană Bra, a coalizat energiile și interesele unor oameni care vedeau în aceasta un semn că modul de viață liniștit, patriarhal, tradițiile culinare locale, erau atacate frontal. Plăcerea aceea de a lua masa cu prietenii la restaurant, în oraș, era amenințată de mâncatul pe fugă. O altă poveste cu tâlc, invocată de Petrini, este legată de o tocană cu ardei, redescoperită într-un restaurant italian. Avea un gust diferit de cel plăcut, încercat cu ani înainte, schimbat pentru că se renunțase folosirea ardeilor  locali, în favoarea cultivării ardeilor olandezi. Ați înțeles ideea? De Slow Food le este frică celor care practică agricultura industrială și duduie cu motoarele industriei alimentară. Viitorul este al eco-gastronomiei.

Viața pe fugă vine la pachet cu mâncatul pe fugă

Reîntoarcerea la plăcerea de a găti. Slow food înseamnă să repui la locul ei, întâlnirea familiei în jurul mesei. Să gătești în casă și să îți faci timp să înțelegi hrana, chimia alimentară tradițională a pregătirii hranei. Să iei din nou, în bucătărie, toate ingredientele care fac un fel de mâncare gustos, să reduci partea de semipreparate și preparate ce provin din industria alimentară, pe cât este posibil, să apreciezi cu adevărat legumele și fructele proaspete. Ce este mai potrivit pentru un copil, pentru un adult, decât să mănânce gustos și preparat de mâini harnice, în oale și ulcele, supe, ciorbe, borșuri, tocane, dulciuri, preparate din carne, legume, verdețuri? Este mai potrivită fuga la un restaurant rapid? Uneori da, însă nu prea des. Statisticile, nu numai pentru lumea bogată, dar și pentru români, arată că toate ingredientele din localurile de mâncat în picioare, care în mod artificial, cresc pofta de mâncare, au un preț: creșterea numărului de cazuri de obezitate, boli coronariene. Masa de acasă sau la restaurant, în oraș, înseamnă prieteni, familie, comunicare, înțelegere.

Nu tot ceea ce este roșu, rotund și strălucește, este proaspăt

Și nici gustos. Probabil a plecat cu câteva zile în urmă din ferma de la mii de kilometri, dar est tratată cu substanțe chimice să țină cât mai multe. Cei care vând semințe de legume fără gust susțin că este vremea producțiilor urașe la hectar, nu a legumelor cu gust. Că slow food, eco, sănătos și natural este o modă. Când vezi doar profituri, este normal. Abordarea de tip slow food și organizația internațională Slow Food, precum și alte mișcări de felul ei, susțin că dacă vrem legume proaspete și gustoase, trebuie să încurajăm piețele locale, prezența micilor fermieri din apropierea orașelor, în piețele țărănești. Cu cât sunt mai aproape de piață fermierii, cu atât legumele sunt mai proaspete. Slow Food încurajează crearea legăturilor între fermieri și orășeni, aceștia din urmă fiind încurajați să organizeze excursii la ferme, să ducă copii în vizită la țară, să pună din nou valoare pe viața liniștită și binefacerea pe care o dă ea oamenilor. Eco-gastronomia este finalul unui proces prin care ne obținem hrana dar respectăm și natura.

Slow tourism, slow book, slow life

Conceptul de slow, se extinde în ultimele două decenii. Se consideră că nu este necesar întotdeauna să ne grăbim, ci să schimbăm ritmul doar atunci când trebuie. Adică ce este de făcut repede și la timp, să se întâmple așa. Dar să nu ne grăbim când nu trebuie. Uneori lucrurile făcute temeinic cer timp, răbdare și dau rezultate de calitate. De aici a apărut și conceptul de turism lent, slow tourism. Știți că se discută despre turismul de weekend, turismul haotic și de desant. Fuge lumea în weekend, se aruncă 2 zile în peisaj și cam atât. Dar nu sunt valorificate resursele locale, ca de exemplu vizitarea unor monumente, degustarea și consumarea preparatelor gastronomice de-ale locului, folosirea forței de muncă locale. Lumea vine, consumă și fuge în două zile. Din Deltă, de la Marea Neagră. Alergatul de dragul fugii, a pus stăpânire pe viața noastră.

Cu ce se apără agricultura și industria alimentară? Începutul eco-gastronomiei

Cu o sperietoare sau mai multe. Una este că ne asigură securitatea alimentară și siguranța alimentară. Se susține: dați-ne nouă subvenții ca să aveți de mâncare. Dar prețurile la alimente cresc mereu. Cu alte cuvinte, dacă nu cumpărăm de la supermarket ce oferă industria alimentară și dacă încurajăm micii fermieri, vom muri de foame. Oare? Studii ale Comisiei Europene spun că peste 30% din hrana europenilor este aruncată la gunoi. Această risipă are niște costuri de mediu, pe care marile corporații agro-alimentare, nu este suficient de clar că și le asumă. Dacă practici agricultură industrială și agricultură tradițională, durabilă, ce credeți, care are efecte mai serioase asupra mediului? Lumea moare de foame nu din cauza lipsei de alimente ci a sărăciei. Pe de altă parte, dacă susținem industria alimentară, care este efectul, mai multă obezitate, boli cardio-vasculare, cancere și decese premature? Costuri de sănătate publică mai ridicate, vieți pierdute, familii întristate. Da, mâncăm repede și gustos, da, mâncăm fast food, dar murim mai repede și trăim o viață de InterCity, tristă. Trăiți Slow Food, trăiți slow și bucurați-vă de turismul lent, Rowmania! Trăiți eco-gastronomic în națiunea Slow Food!

Slow Food: Şi caii se mânâncă, nu-i aşa? Cine mi-a luat calul?

Vă este foame încât aţi mânca şi un cal, aşa se spune, nu? Pentru români, sacrificarea cailor şi consumul cărnii lor, este tabu, este ruşinos, aşa după cum lasă de înţeles presa, care a explodat la noi despre carnea de cal vândută în Obor.

Recenta dispută privind caii de la Letea şi probabila lor sacrificare la un abator, a generat multă emoţie în România. Carnea de cal este comestibilă, este bună şi consumul de carne de cal este acceptat în anumite ţări ale lumii, în Asia Centrală, ţări caraibiene, Europa. 

Carnea de cal era folosită la preparate culinare în Europa pre-creştină, nu şi în ţările de cultură musulmană sau mozaică. Consumul de carne de cal era răspândit în ţările nordice ale continentulul european, în primele secole după Hristos. Creştinarea acestora a fost însoţită de combaterea acestui obicei, considerat păgân. Politica bisericii catolice în acest sens a persistat, prejudecata privind consumul de carne de cal, evoluînd de la tabu până la permisivitate. În prezent această carne este consumată în mai multe ţări europene. În America de Nord, în Asia, ş.c.l. China consumă 150.000 tone anual, în Rusia, circa 80.000 de tone, în Mexic circa 78.000, în Argentina, 57.000 de tone. În Kazahstan 55.000 de tone şi în Kârgâzstan un pic sub acest nivel. Canada este şi ea în top cu 18.000 tone. 

Să ne fie jenă?

Pentru acest consum, caii sunt crescuţi special. Carnea de cal este de culoare roşie, mai închisă la culoare decât carnea de vită şi are puţină grăsime, cu un gust între cel al cărnii de vită şi cel de carne de vânat. Are în medie 2,7% grăsime, 20,6% proteine, 0,013% calciu, 117 kcal. Mai puţin decât carnea de vită, fiind recomandată din punct de vedere medical. De fapt, noi nu o consumăm, nu ştim să o preparăm şi ca atare nu apreciem savoarea cărnii de cal. Departamentul de Stat pentru Agricultură al SUA are o politică specială în ce priveşte controlul cu privire la carnea de cal şi de capră pentru consum, în sensul prezenţei pe piaţă a unei cărni de calitate. În Germania preparatele din carne de cal tradiţionale, sunt cârnaţii speciali şi chiftelele din carne, precum şi cârnaţii proaspeţi. Chiar şuncă afumată şi limbă de cal. Şi în Franţa şi Belgia se consumă preparate din carne de cal. 

Slow Food canadian sau kârgâz sau italian cu preparate populare din carne de cal

Dacă dăm o raită prin Internet, pe la Metro&Moi (Canada) găsim tot felul de reţete, care de care mai apetisante. Mini burgeri din carne de cal cu ciuperci şi brânză artizanală, timp de preparare 50 de minute sau fajitas cu carne de cal, în 30 de minute este gata. Sau carne de cal friptă cu verdeţuri mediteraneene, timp de preparare, 1 oră şi 15 minute. Ori ardei iuţi, chilli, cu fâşii de carne de cal, într-o oră. La kârgâzi, o mâncare naţională este Besh barmak, din carne de cal fiartă câteva ore, asortată cu tăiţei de casă şi aromată cu pătrunjel şi coriandru. Este servită doar în ocazii speciale, festive sau la comemorări.

Pastisada de Caval

La Verona găsiţi un fel tradiţional local, Pastisada de Caval, o tocană delicioasă din carne de cal, cu vin Amarone şi ardei. Se prepară în 35 de minute, se găteşte în 2 ore, dintr-un kilogram de carne de cal, tăiată din crupă, ţelină, morcovi, ceapă mare, Se adaugă coriandru, usturoi, grăsime de porc, ulei de măsline, vin roşu, pentru cei pretenţioşi, Reiciotto Amarone sau Valpolicello Superiore. Şi se tot adaugă alte chestii, spre deliciul cunoscătorilor. Poftă bună à la veronese!

Mâncaţi-aş calul (scuzaţi licenţa) !

Suntem în aceeaşi situaţie despre care s-a mai scris: consumatorii români au lipsuri mari din cunoştinţele lor culinare. Regimul comunist ne-a ţinut în izolare, pentru că oricât am călătorit în ultimii 20 de ani, oricât Discovery Travel and Living am vedea, am rămas la nivelul documentarului din anii ’70, privind incredibila Asie. Până la urmă, aţi înţeles de ce s-a produs isteria cu carnea de cal din ultimele zile? Ce o fi fost aşa rău, poate doar vânzarea ei din surse necontrolate, era din abatoare neautorizate ? Sau a fost mai degrabă clar că oricine, vinde orice, fără ca autorităţile să ştie ? Sau am înţeles noi greşit? Chiar nu ştiau autorităţile de serviciu că ajunge carnea de cal la Obor, de aiurea? Cine mi-a luat calul?

Slow Food: Decât coşul pensionarului, mai bine un coş verde sau un coş de sezon!

Multe lume se plânge că legumele şi fructele româneşti, nu au loc în piaţă. Că ministerele agriculturii şi sănătăţii, nu fac nimic în domeniul alimentaţiei. Că îşi dau cu părerea despre hrană şi alimentaţie persoane care nu sunt calificate în meseria de nutriţionist, dar îşi spun profesor. Uitând să declare că de fapt sunt ingineri. Sunt destui care sunt nemulţumiţi că nu este susţinută producţia locală. Dar o problemă are mai multe faţete. 

Coşul lunii septembrie: brânzeturi, legume, fructe

Autorităţile centrale ar trebui să susţină nu coşul pensionarului ci coşul verde de sezon, adică să susţină micii fermieri şi la pensionari să ajungă legume şi fructe proaspete, brânzeturi şi carne de sezon. Iar dvs. în calitate de consumatori să cumpăraţi, să preparaţi şi să consumaţi hrană de sezon. Recapitulare deci.  Ce legume de sezon, locale, au fost  la dispoziţie în luna septembrie în Franţa, cam 25? Răspuns: vinete, roşii, salată, salată verde, linte, fasole verde, anghinare, morcov, dovlecel, măcriş, barba-caprei, porumb, nap, ceapă, ardei, fenicul, castravete, dovlecel, varza de Bruxelles, conopida, cartofi , dovleac, spanac, ridichi, broccoli. Ce fructe de sezon, locale au putut fi savurate în luna septembrie în Franţa, cam 8? Răspuns: mere, struguri, smochine, pepene, pere, mure, zmeură, coacăze. Ce brânzeturi de sezon au putut fi puse pe masă în această lună, în Franţa, vreo 36? Abondance, bleu de bresse, bleu des Causses, boulette d’Avesnes, brie de Meaux, brie de Melun, brillat-savarin, cancoillotte, cantal, chaource, comté, emmental, époisses, féta, fourme d’Ambert, gorgonzola, gruyère, livarot, mascarpone, mimolette, morbier, mozzarella, munster, ossau-iraty, parmigiano reggiano, pont-l’évêque, pouligny saint-pierre, reblochon, ricotta, rocamadour, roquefort, salers, laguiole saint-félicien, saint-nectaire, vacherin. Toate astea ni le spune Ministerul Agriculturii din Franţa, pentru că politica publică de acolo este orientată către micii fermieri. Francezii au scos şi o carte despre produse locale de sezon. Patrioţi domnule şi doamnă, patrioţi.

Cumpăraţi local

Cum se poate face asta, să cumperi local?  Nu întrebaţi la ministerul agriculturii sau al sănătăţii, că acolo nu se ocupă nimeni de hrană, ci doar de distribuit subvenţii sau alte chestii. A cumpăra local, înseamnă să cumperi legume şi fructe proaspete, aduse cât mai aproape de locul vânzării. Asta înseamnă să ne hrănim cu legume şi fructe proaspete, nu din cele aduse de la mare distanţă cu multe chimicale în ele, să reziste rotunde şi lucioase, săptămâni întregi. Să cumperi local produse aduse de la o distanţă mică, înseamnă că poluarea este mai redusă. A cumpăra local înseamnă un lanţ comercial cât mai scurt, şi astfel să rămână cât mai mulţi bani la cei care munces pământul. La ţărani. Vedeţi cum putem aduce beneficii economiei locale, şi nu celei globale?

Coşul verde, coşul bio

La Timişoara, Asociaţia Salvaţi Agricultura Ţărănească (ASAT) condusă de Mihaela Veţan, a pus pe picioare o schemă de legătură între legumicultori şi  consumatori, care a crescut uşor-uşor. Primul producător a fost Ion Jivu, în 2008, a început cu 20 de contracte, iar în 2011 a ajuns la 180 de contracte, adică 180 de familii. Coşul ASAT Timişoara furnizat de dl. Jivu, era la început cu 12 tipuri de legume, şi a ajuns în 2011, la 32 de sortimente de legume. Din 2011, au mai aderat la program încă 2 legumicultori cu câte 23 şi 32 legume la coş. 

Cum funcţionează? Mai mulţi consumatori din oraş semnează un contract cu un producătorul de legume, plătesc în avans, legumicultorul îşi poate planifica producţia. Iar oamenii îşi primesc porţia comandată de legume proaspete. Sistemul permite celui care a dat comanda, să poată verifica oricând la faţa locului, ce anume se întâmplă la grădină. Poţi participa la recoltarea producţiei. În Occident s-au creat reţele numeroase de sprijin şi de legături între consumatori şi producători. Asta se numeşte lanţul scurt al hranei. Formarea unor reţele alternative de distribuţie, este o luptă aprigă în Occident, pentru a crea o legătură directă între consumator şi fermier. O astfel de reţea este, de exemplu, URGENCI, în Franţa. Eu m-am întâlnit cu secretarul general al organizaţiei, dl. Jocelyn Parot,  la Odorheiul Secuiesc,  la “Fructele tradiţiilor”, în septembrie. Şi am stat de vorbă şi cu Mihaela Veţan de la ASAT Timişoara.

Să stiţi că se poate, mai ales pe lângă marile oraşe. Nu pentru că poate fi răsturnat marele supermaket. Ci pentru că putem arăta că ne pasă de ţărani şi de fermieri. Şi de sănătatea noastră. Aşteptăm comentariile dvs. Care sunt produsele de sezon româneşti din piaţă, acum? Eeeei?