Bre, un fum gros şi mirositor, poate aţâtător, acoperă Europa creştină. Din când în când. Care este originea lui, sunt pădurile în flăcări, se pârjolesc recoltele în faţa hoardelor barbare, se practică sacrificii rituale păgâne, şi-a dat cineva foc la casă sau au mutat islandezii vulcanii? Cu micul în mână, năduşit, poporul român luptă contra frunzei. Frunza din grădina carpatină. Cum s-a ajuns aici? Este istorie, isterie, tradiţie culinară şi rezistenţă culturală? Câte un pic din toate.
S-o luăm uşor cu micul. S-o luăm Slow Food. Multă lume a făcut cunoştinţă, din nou, de Sfânta Marie, cu micii. Cei care nu au ieşit ca deobicei la grătar, au luat parte, doar prin văz şi auz, prin telecomandă şi toate programele de ştiri prime-time, la acest fenomen naţional, mititeala, instrumentat cu grătare. Şi din nou, s-au revâzut cu micul, frate cu românul. Putea fi şi breaking news, dar ne-a ferit Dumnezeu, mulţi am fost şocaţi. Să desfacem ghemul de carne, să vedem dar. Din negura istoriei comune cu popoarele din Balcani, am rămas cu acest minunat preparat culinar. În general lumea crede că este un preparat culinar care a fost moştenit de la turci. Sub numele de kebap sau kebapcici, se regăseşte, pe ici pe colo, în Balcani. În ordine alfabetică, cărniţele tocate combinate şi fripte sunt: Abugannuş Kebabı, Adana Kebabı, Ali Nazik, Altı Ezmeli Tike Kebabı, Bahçıvan Kebabı, Beyti Kebabı, Beğendili Patlıcan Kebabı, Biber Kebabı, Bolu Orman Kebabı, Bomonti Kebap, Bonfile Kebabı. Să ne oprim aici, noi am găsit o listă cu 114 feluri de kebap. Vă puteţi imagina, cât ironizăm noi moştenirea aşa-zis proastă de la turci, în general, dar la ei există în cartea de bucate atâtea de feluri de kebap?! Adică diversitate şi sofisticare incredibile, nu ştim cine este mai câştigat cultural, noi sau ei?! Românii au simplificat, aşa multe combinaţii de carne şi ingrediente nu reuşeau să ţină minte. Este o presupunere nedemonstrată ştiinţific. Dar, din toate felurile acelea de kebap, s-a născut Micul. La origine, însă: nu a fost orice fel de mic.
De la Caru’ cu bere, cu plăcere
Despre Micul mic, circulă o legendară reţetă, prin Internet, se pare că ar fi moştenirea culturală lăsată de Caru’ cu bere, cu data de 16 iunie 1920. Cu o căutare în Internet, daţi de ea, ca să aflaţi cum se poate construi o operă de artă culinară, un capo lavoro. În reţetă este vorba de feluri alese de carne, ingrediente, apă, zeamă de carne, preparare îndelungată şi multă muncă. Să le luăm pe rând, dar pe sărite. Ingrediente, erau E-urile naturale ale vremii: piper proaspăt, cimbru uscat, enibahar, coriandru, chimion turcesc, anis stelat, bicarbonat de sodiu, zeamă de lămâie, untdelemn, usturoi aromat nu iute. Carnea, era recomandată a fi de vită, “cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea”, dată de două ori prin maşină. Dacă era prea slabă, legendara reţetă recomanda să se adauge doar seu de vacă sau seu de oaie, 100-150 de grame la fiecare kilogram. Nimic din porc, că strică gustul şi “savoarea mititeilor”. Zeama de oase de vacă cu măduvă se folosea pentru amestecul de carne. După preparare, carnea se lăsa la gheaţă. La grătar când ajungeau, mititeii trebuiau unşi cu mujdei. Servirea cu muştar de Dijon, picant sau aromat, cu sare şi ciuşcă. Ce să vă mai zic, nu facem rubrică de reţete, că nu este locul. Dar aţi prins ideea: ne-am bătut joc de micul românesc şi de nobila sa preparare.
Micul românesc are nevoie de V#¤gra, dar noi ?
O propunere Slow Food: da, vrem mici, dar micii ăia prin artă culinară creaţi, a la Carul cu bere. Vrem un concurs de preparat mici adevăraţi....Nu mai vrem o tocătură de carne fără istorie şi cu doar 2-3 condimente, aruncată într-o tăviţă din polistiren expandat, produsă pe bandă rulantă. Astăzi, industrializarea alimentară ne-a lăsat nefericiţi, cu un Mic, foarte mic. Poate gustos, poate sfârâind şi mustind, poate atractiv, dar nereprezentativ. Încheiem cu nişte propuneri progresiste, legate de Mic. Fiecare român să primească la plecarea din ţară, către restul Europei, câte un mic în loc de paşaport, care să aibă ataşat cod de bare pentru identificarea persoanei. Să ne cerem dreptul de a fi ambasadorii, pe faţă şi pe bune, ai micului Mic, în Europa. Pe steagul naţional să fie imprimat micul, gaura de odinioară este oportunitatea. Şi avem nevoie de o nouă deviză, “România, ţara unde umblă câinii cu mici în coadă”?! Să aveţi poftă bună la Mici! Nu de la căţei…
