Rom sau tigan

Recomandarea 1203 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, se refera la "romii / tiganii din Europa". Folosirea cuvantului "rom" nu este obligatorie, eu nu stiu sa existe asa ceva, o lege, cu sanctiuni, etc. Este dupa cum simte fiecare. Este o recomandare pe care institutiile publice, o parte a opiniei publice, mainstream media, si-au insusit-o. Dar foarte multi au facut-o mimetic. Este inca un exemplu de moarte a ratiunii. Acolo unde nu este lege, ci libertate de exprimare dl. Prigoana propune o lege. Nu este o samanta de dictatura ?

Sincronicitati: Quai au bois à Brûler, Bruxelles

Am constatat - poate si voi - pentru mine in ultimii 20 de ani, o ciclicitate ciudata. Revenirea in aceleasi locuri, reintalnirea cu aceiasi oameni dupa foarte multi ani, uneori in situatii si imprejurari diferite. Nu stiu care este regula, dar acest deja-vu sau merry go round pe care il traiesc adesea este uimitor. Probabil ca sunt elemente existentiale care sunt constante precum mediul de rezidenta, conexiunile umane, locurile prin care umbli, anturajul. Probabil ca este suficient sa traiesti in cateva coordonate constante (cate or fi acestea, 4-5-6-7) pentru ca sa te reintorci pe urmele tale. Ceea spun este o generalizare a mai multor experiente pe care le-am trait, insa ultima este si mai ciudata, desi explicabila.

Recent am calatorit in Belgia, la Bruxelles, am plecat joi si ne-am intors duminica. In fiecare seara, fiind cazati in zona centrala, linga gara, chiar linga Botanique 2 nopti, la hotel apoi o noapte tot in apropiere de cateva strazi, la hotel du Congres, am bantuit prin oras pentru un loc placut de luat masa. Am ajuns la un restaurant cu kebab joi seara. Apoi vineri seara, la un restaurant vietnamez, linga Grote Markt (Piata Mare), iar sambata am luat cina in mijlocul unui grup vesel de expati romani (mai corect expate). In primele doua seri am luat drumul la pas, si am juns repede in centru. Grupul pleca dintr-un loc, mai aduna pe cate cineva din oras pe traseu (1-2 persoane) si apoi ne indreptam spre locul de luat masa. Dupa cum se vede, in bataia vantului rece de seara, bantuiam pe stradute, cind pe o parte, cind pe alta a strazii. Asa am nimerit si in prima seara si in a doua, pe bulevardul care duce spre UGC, Place De Brouckère. Tipicul deplasarii pietonale il stiti, si mai ales in grup: sir indian, oprire la fiecare trecere, semafor sau nu, apoi traversare. Grupul se rupe usor in cate doua-trei gasti, distantate intre ele, mergand la pas spre destinatie. La o trecere de strada putin inainte de Place De Brouckère, doi tineri, opriti la traversare, o fata si un baiat, cu rucsacuri in spate, harti si ghid in mana ma intreaba ceva din care am inteles doar "....au au bois à Brûler ?". Le-am raspuns grabit, in franceza, ca nu stiu unde este, si am traversat sa prind in urma grupul. La cateva secunde dupa aceea, am inteles ca ma intrebau. Cautau Quai au bois à Brûler, un cartier din apropierea Grote Markt. Chiar habar nu aveam pe unde putea ajunge acolo, noaptea.

Dar ce m-a uimit a fost coincidenta. Cum v-o explicati ?

Eram la a patra calatorie a mea la Bruxelles: 1994, 2004, 2007, 2010. Prima mea calatorie a fost participarea la un program destinat functionarilor parlamentari din Europa rasariteana, care a durat o saptamana. Cu 2 zile de cazare in Bruxelles (la dus si la intors) si intre, patru nopti la Londra. Cazarea noastra la Bruxelles, in 1994, unde credeti ca fost ? In cartierul Quai au bois à Brûler, la hotel Orion. Un cartier linistit, parca parasit. Chiar strabatut de un fost canal fluvial, marginit de foarte multe restaurante, doua piete de peste. Si, in apropiere, o impresionanta biserica Saint-Jean-Baptiste le Beguinage. Prima mea vizita in Bruxelles m-a impresionat, dar negativ: un oras fara oameni, pustiu, in afara zonelor centrale, cu putin lume forfotind pe strada, nu ca la Bucuresti. Experienta in Londra, spre comparatie, a aratat ce inseamna o capitala vie, cunoscuta la fata locului, care demonteaza cliseele. Astazi Quai au bois à Brûler este diferit, dupa cum arata fotografiile. Cautati pe Google si il veti afla.

Asadar, la 16 ani distanta si la a patra deplasare la Bruxelles, doi tineri ma intreaba daca stiu cum se ajunge la Quai au bois à Brûler, noaptea pe strada. Ce sa le fi spus ? Ca eu am locuit cateva nopti acolo in 1994, la hotel Orion, ca este straniu ca ma intreaba cineva de loc, pur si simplu intamplator, ca puteam sa nu fi ajuns in aceasta calatorie la Bruxelles si sa ma intalnesc cu ei ? Mi-am adus aminte de Quai au bois à Brûler si nu am fost lasat sa uit Quai au bois à Brûler. Ce fel de coincidenta este asta ?

Nu este nevoie de doliu national, sunt suficiente bibliotecile

Am 2 volume de poezii de Adrian Paunescu in biblioteca, dintre care unele imi plac. Am o parte din viata legata - desi putin - de Cenaclul Flacara (eram la liceu, am luat bilete gratuite la cenaclu la Polivalenta, de la redactie, le-am distribuit; cenaclu Flacara cu concert Phoenix la ASE Aula Mare prin 1974/1975?; niste colegi de liceu care au si avut o mica trupa de 3 care au cantat la Cenaclul Flacara, pe nume ABC Folk. Dar am constatat in ultimele zile in Twitter, Facebook ca lumea este destul de contrariata de omagiile aduse poetului in spatiul public offline. Observ aceasta ruptura intre netizenii romani si publicul audio-vizual. Ba chiar la RRA am ascultat azi un necrolog pe bani publici, un pic cam desantat. Ok, Paunescu a versificat, ne-a incantat, a gresit, a sustinut regimul comunist. Dar de aici pina la punerea in Panteonul national mai este drum lung. Si asa cum s-a vazut, si-a regizat iesirea din scena mai ceva decat Ronald Reagan. Nu este nevoie de doliu national, sunt suficiente bibliotecile.

Stenograme, stereograme, anagrame

Undeva in textul stenogramelor puse la dispozitie de tribunal, privind dosarul Sorin Ovidiu Vantu, si presupusul ajutor dat lui Nicolae Popa, se discuta despre impactul media asupra publicului astfel: "Măi, dar e fantastic cum... deci incredibil... Ăsta cu caseta a jucat un rol important şi chiar dacă 44 cred că e trucată, îşi păstrează opţiunea de vot, nu?". Niste americani, deja celebri, au descoperit in perioada postbelica, asa-numitul bandwagon effect, conform caruia votantii aleg pe acei despre care simt, in cercul de cunostinte, ca va fi castigatorul. Alti cercetatori americani au descoperit ca nucleul de votanti conservatori ai unui partid, nu pot fi dizlocati. Si doar nehotaratii pot fi atrasi in una sau alta din directii.  Daca mirarea este sincera si neprefacuta, arata ca mai este loc de citit carti, acesta fiind chiar un lucru bun. Consumul de idei intotdeauna mi-a oferit satisfactii. Dar despre subiectul zilei, eu cred, de mai mult timp, ca trebuie spus publicului din Romania, ca nu are rost sa mearga la vot, pentru ca in sferele politice, indiferent de partide, asa se conduce tara: nu doctrine, nu Constitutie, nu legalitate si anticoruptie, totul este o mare manareala. Inca mai sunt persoane, multe, la tara, la oras, fara educatia si informatia necesara pentru a avea un discernamant social potrivit, care chiar cred in tot felul de sloganuri sforaitoare ale tuturor politicienilor si sezand in catunele lor, se iau la bataie luand de bune dezbaterile politicienilor, de pe sticla. Pe de alta parte, schizofrenia asta nationala, acest dublu discurs,arata o natiune bolnava profund, in putreziciune. Tara asta are grave probleme de sistem, grave probleme de sanatate. Grave probleme de sistem de valori. Inca de acum 20 de ani. Si tot puroiaza. 

Su nu inseamna rece !

Su ?! Su ! Cu acest cuvant am crezut ca m-am inteles cu cel care vindea bauturi la bordul vasului de croaziera in care ne imbarcasem, la malul Bosforului. Dar nu. Ce este su pentru povestea aceasta si ce talcuri are ?

De fapt mutandu-ne de la etaj, la demisol sau intr-un fel, la parterul vasului, avand la dispozitie multe banchete, protectie indaratul ferestrelor si un bar mai la indemana, am poftit la o bere rece. Pe tejghea erau insiruite dozele de bauturi racoritoare, printre care si una de bere Efes, iar undeva in spate aparatul de ceai. M-am ridicat de pe bancheta, m-am apropiat de bar. In acel moment o alta persoana era servita. Aproape fiind am auzit dialogul in limba turca intre cei doi cu privire la tranzactie. Brusc, cel care vindea, a iesit din spatele tejghelei, apoi afara, a urcat pe scari la puntea superioara. A revenit iute cu doua doze de bere in mana, brumate. Am inteles reactia lui ca raspuns la cererea clientului de a cumpara bere rece si nu din cea expusa, stiti cum, ca la noi. Aia rece este in alta parte, si pentru noi, ca ne cunoastem. Dupa care, personajul vanzator pleaca, eu raman singur la bar. Vine altcineva la vanzare. O persoana careia incerc sa ii explic ca vreau altceva decat cutia de bere de pe tejghea. Pe care am pus mana, i-am zis "rece", "cold". Nimic, nu intelegea omul si pace, dupa cum se spune. El zice: Su?! Su! zic eu, bucuros ca ne-am inteles.Vine o doamna, langa mine, cumpara doza expusa, deci eu o sa primesc din cele de sus, reci. Ia sa ma duc sus, la barul de pe puntea superioara. Ajung repede acolo, o alta persoana, cumpara si ea berea expusa. Da, dar eu, salivez, poftesc ? Bier ? Nu mai avem, da din umeri vanzatorul marinar. La naiba am ramas fara bere. Am coborat la parter, mi-a spus naduful familiei si am luat un ceai. Asta este. 

De ce am ales ca subiectul al povestirii su ? Pentru ca la doua zile dupa aceea, am realizat ce imi spunea domnul acela. Su, adica apa. Adica acea apa care este peste tot in Stambul, rece, la PET, brobonita si ofertata.

Ce face diferita aceasta oferta fata de ceea ce suntem obisnuiti sa avem la indemana, acasa, in Romania ? Este vorba de aproape-ubicuitate sau omniprezenta. Oriunde te-ai afla, pe traseele pietonale si turistice ale Stambulului, cineva, un vanzator ambulant, incarcat de recipiente de plastic cu apa aburite, este la indemana ta. In Sultanahmet, zona Hipodromului Roman, pe toate partile. La capul podului Galata precum si in zona Bazarului Egiptean. In preajma stadionului olimpic Ataturk sau mergand spre Grand Bazaar. Desigur, apa plata rece, in diverse recipiente, standard, la 0,5 litri, 1 litru sau 2 litri, si sub mai multe marci, se gaseste atat in micul negot, la mici chioscuri (foarte rar in zonele calcate de noi) sau in minimarketuri de proximitate precum Greens. Ceea ce este deosebit este ca micul intreprinzator turc, adolescent, o aduce, rece si in zeci de exemplare, la nasul trecatorului. Desigur, si in Bucuresti sau in orice areal locuit, ai ocazia sa faci o vizita magazinului si sa te dotezi, in drumurile zilnice, ocazionale uneori, din perioadele de canicula, cu un recipient PET de apa rece. Dar trebuie sa iti fie in drum, pe traseu, aceste chioscuri sau mici magazine. Ceea ce este evident nu atat de obisnuit. Si inseamna sa te abati din drum, sa stai la coada, sa astepti restul, ei nu au marunt si au si vanzari mici ca nu pot da restul la 50 lei. Ca atare, aceasta miscare simpla a intreprinzatorului mic, care munceste la negru este adevarat, de a aduce retailul la nasul consumatorului, de intelege si a fragmenta si mai mult piata, pentru a-i putea satisface dorintele celui doreste si poate sa cumpere apa rece, pare genial de simplu. Insa oferta lor, desi apropiata de client, umpland traseele pietonale si pietele, nu este agresiva. Si datorita faptului ca ofertarea a zeci de PET-uri de 0,5 litri face dificila chiar urmarirea pana la unu, a clientilor. Dar si asa, este suficient. La Stambul, trebuia doar sa vreau si sa am maruntul necesar, ca sa am apa, pentru ca era peste tot. 

Ce mai face diferita aceasta oferta in spatiul public ? Este diferentialul de pret. De-abia in acest an am remarcat, si asta dupa ce am cumparat de cateva ori apa rece in PET-uri brobonite, diferenta de pret intre retailul de intimitate, i-as putea spune, si cel de proximitate. La minimarket, un PET de 0,5 litri, costa in functie de brand, intre 35-50 kurus, iar micii intrepriznatori o vand peste tot cu acelasi pret: 1 lira turceasca. Diferentele sau pragurile se pastreaza si la celelalte cantitati imbuteliate. Vreau sa remarc aici nivelarea pietei si intelegerea tacita. Pe o arie larga, oriunde te-ai fi lovit de aceasta oferta de apa, la botul calului, pretul era acelasi: 1 lira turceasca. 

Si aici am o observatie: talentul de a forta piata si a stabili un pret de transfer din minimarket la retailul de intimitate, de la simplu la dublu. Asta da forta de vanzari. Ti-e sete, este soare orbitor, ai umblat ca naiba prin oras in diverse locuri, sa vizitezi diverse obiective. Apa, apa !!! Apa?! Da, uite pe cineva care vinde apa rece, cu broboane pe sticluta! Cat costa ?! 1 lira? Yes, give me one! Asadar o masa intreaga de vanzatori reusesc sa marcheze profitul, aducand apa, de la minimarketul ascuns dupa geamia de langa Bazarul Egiptean, pina la nasul tau, cand iesi din pasaj, dinspre podul Galata, dupa 2 ore croaziera pe Bosfor. Sau in alte spatii urbane care nu permit ca chioscurile sa iti stea in drum. Acum, ce sa va zic, nu am vazut chioscuri in drum, la turci, cel putin pe unde am fost. Trotuarul este trotuar.

Ce am mai observat si nu imi explic. Oriunde, la orice ora, in orice cantitati, ofertele erau constituite de apa in zeci de recipiente PET stivuite, brobonite. Cum naiba erau tot timpul reci, peste tot, in gramezi, oriunde te-ai fi uitat ?! Imaginati-va un stop cadru foto pe care il iei si il muti de colo-colo, ca un deja vu. Ciudat dar si minunat. Si pareau a avea in dotare aceleasi vitrine frigorifice, turcesti, care sunt pe piata romaneasca. La ei insa, functioneaza.

Si inca cateva vorbe despre ultima diferenta. Este cea determinat de atitudine, spirit antreprenorial, cerere si oferta. Ceea ce este vizibil in Turcia, in mod onest, la tot pasul, nu se intampla in Romania. Dupa ce ati avut rabdare sa cititi randurile mele, reflectia despre apa rece, pura si simpla, incercati daca sunteti locuitor de oras, la Bucuresti sau in alta parte: vi s-a bagat cineva in suflet, dar mai cu blandete totusi, sa va vanda apa rece in cantitati ca pentru grupuri de 25 de persoane ? De exemplu in Bucuresti, pe ici pe colo, niste autoritati locale au ridicat corturi, pazite de Politia comunitara, in care gasesti, la distribuitoare de apa, apa plata, dar calda. Au disparut fantanile cu apa, acelea de iti potoleai setea din reteaua de canalizare, ma rog, alte vremuri. Dar intreprinzatori, din aceea din patura saraca, care traieste din ajutor social, dar gaseste o oportunitate de a intreprinde ceva ca sa satisfaca o cerere potentiala, si sa marcheze onest profitul, eu nu am trait si vazut. Si poate nici voi. Cel putin in Bucuresti. De ce ?! Nu stim inca de ce turcii misuna si muncesc ca niste furnici sau traiesc pur si simplu, iar in tara mea, lumea se lamenteaza si intinde mana la semafor, cu copii in brate sau exhiband handicapuri dureroase, dar imorale.

Su ?! Su !

"Fish-kebab! Fish-kebab! Fish-kebab!"

Am asteptat un an, de la calatoria noastra de anul trecut, la Stambul, sa revenim pe malurile Bosforului, ca sa sedem la fata locului si sa mancam fish-kebab. Turcii intreprinzatori ai locului, i-au dat un nume amestecat, anglo-neaos, pentru ca rapelul la fondul cultural international al masei de turisti, care se gaseste de regula trece prin spatiul de ofertare, in zona portului, sa inteleaga despre ce este vorba, sa adaste, sa studieze oferta si sa cumpere. O solutie de marketing facila dar si cu rezultate, clientii sunt atrasi cu aceasta strigare. As fi preferat ca ei sa numeasca preparatul asa cum este cunoscut in limba turca. Cum intri in contact cu fish-kebab-ul ? Locul in care am dat noi peste aceasta oferta, este la intoarcerea din croaziera de pe Bosfor. Practic este inchis un cerc al cunoasterii. Ne-am imbarcat in acea dimineata de joi 9 septembrie, pe nava care te plimba pe o latura a Bosforului, pe partea cu Palatul Dolmabahce, pana la primul mare pod, si apoi te aduce pe partea cealalta inapoi. Aceasta bucla te porneste dintr-o parte a podului Galata, si te lasa putin mai sus, inaintea podului. Ca sa ajungi la imbarcare, iei de la Sultanahmet tramvaiul care te duce la Kabatas si cobori la statia Eminonu, fiind cam 4 statii. Plecarea in cursa si intoarcerea se fac in zona Bazarului egiptean sau Bazarul cu mirodenii, cum este cunoscut. Asadar vaporasul ne-a luat, ne-a plimbat si apoi ne-a lasat in partea celealalta a podului. Aveam doua variante. Sa cedam la oferta de fish-kebab din locul de debarcare sau sa mai mergem un pic, spre iesire, ca sa aderam la spectacolul mai grandios de la iesirea din autogara, intr-u spatiu mult mai larg ? Avem cateva imagini publicate in Google Picasa, ca sa vedeti ambele locuri de servire. Si ca intelegeti sistemul el functioneaza astfel. O ambarcatiune mai modesta sau mai cu pretentii, cu ofertanti imbracati obisnuit sau mai cu zorzoane, in echipa de 3-4, este ancorata la malul apei. In timp ce pasagerii fac sir spre iesire, acesti intreprinzatori striga si te imbie sa cumperi fish-kebab. Este organizat un colt de servire, cu mese mici, cate 4 scaunele, umbrele. Pe mese se afla un suport de servetele, un recipient mare su sosu de lamaie (asa scrie pe flacon, sosu). Cred ca si scobitori. Te asezi, dai comanda, raspunzi la intrebarea si semnele din limbajul internationala, daca vrei si "de toate". Fish-kebab este in fapt peste fript la tabla, specia hering, care raspandeste un miros placut si atatator. Mai atatator decat al micilor si as fi preferat chiar sa nu simt cumva miros de mici pe acolo. O persoana prelucreaza heringii, alta ii pune la fript, o a treia taie paine, o jumatate, la mijloc. Pune pestele, fript, desfacut la mijloc, in bucata de paine. Adauga rosii si ceapa, si cu o viteza extrema, iti serveste 3-4 bucati. De regula, se mananca in grup, intotdeauna, la o masuta sunt mai multi membri ai unei familii. Pofta vine vazand si este transmisibila. Diferenta dintre cele doua puncte de servire este data de locatie. Produsul este la fel de bun. Nu numai locul, dar si spectacolul  este diferit si mai atractiv, la locul de servire de la picioarele podului. Vasele sunt colorate, au ornamente aurite, se balanseaza groaznic, se striga oferta, sunt sute de oameni la masute si fiind un pasaj in apropiere, cu niste gradene de beton, zeci de ale persoane care nu au apucat un loc, in grupuri de 2-3-4, stau asezati si infuleca fish-kebab. Mai este o diferenta dar si un plus pentru fiecare loc de servire. Obiceiul culinar local, de servire, este ca, dupa ce ai infulecat hamesit, portia ta, sa iei o acritura. La punctul de coborare unde ne-am oprit noi sa mancam, la revenirea din croaziera, aveam la dispozitie, pe langa sucuri la doza, si niste sticlute de 250 ml cu ceva lichid rosu. Asa ca alegerea mea, care caut mereu chestii locale, pentru bautura de acompaniament a fost sa cumpar o sticluta din acelea. Supriza sau nu, cand am baut am descoperit ca este o zeama iute, acra, de varza la butoi. Zeama de muraturi, bauta dupa fish-kebab. Si ne-am amintit, din experienta anului trecut, ca are sens. In 2009, in cealalta parte, niste personaje echipate in stil otoman, avand sub stapinire un fel de cutie pe roti, cu vitrina, care are un vas in centru, umplu si vand, la viteza, paharele de plastic, cu varza rosie, varza alba murata, cu un bat de plastic. Stack-uri de paharele de plastic, asteptand cuminit clientii. Atunci cand termina de mancat sandvisul cu peste, localnicii cumpara un paharel din acelea (sau ca dincolo, o doza) si taie pestele fript inghitit la repezeala, cu muratura. Iute, acra si sarata. Si pentru toata aceasta experienta, am vrut sa ajung din nou la Istanbul, fie binecuvantat!

La Stambul cu Al Jazari: "1001 de inventii. Mostenirea culturii musulmane in lumea de azi"

Istanbul este in acest an 2010, Capitala Culturala Europeana. La pachet, in primul rand, cu Pecs (Ungaria) si Essen (Germania). Gasiti mai multe la http://www.en.istanbul2010.org. Anul acest am tras o fuga pana la Stambul, sa ne miram si bucuram de concertul U2, dar si sa o ducem de manuta pe Cristiana sa mai vada ceva istorie, din Bizant si Imperiul Otoman, la fata locului.

Stiati ca instrumentarul chirurgical contemporan, catgut-ul, modelul camera obscura, modul de scriere a cifrelor, zborul cu aripi, au fost gandite oameni de stiinta musulmani ?

In Sultanahmet, chiar in spatiul liber, destul de generos, pe latura din dreapta a Ayasofya-Aghia Sophia-Sfanta Sofia, era ridicat un cort imens. Care a stat in calea privirilor noastre si duminica seara, in ziua sosirii la Stambul, si in celelalte zile. Fiind cazati in zona istorica a orasului, ori de cate ori ne planificam un traseu si recurgeam la mijlocul de transport in comun, traversam zona care includea Hipodromul roman, Suleymaniye Camii, etc. Deci cortul mare. Si nu prea solicitat la intrarea, cozile nu erau foarte mari. Mi-am zis in gand, studiind de cate ori treceam pe langa el, ca este o chestie legata de CCE. O fi pe bani, ce-o fi ? Si tot treceam si mai ales vedeam, en passant, din tramvai. Dupa cateva drumuri m-am dumirit cu privire la titlul expozitiei si deci denumirea ei. Apoi in cursul unei alte treceri, pe seara, era marti, am vazut ca era intrarea gratuita si pana la ora 3.00. Dimineata. Deci se poate, si am intuit ca are legatura cu ceva, interesant de vazut. Daca este gratis, este ocazional, si se poate si mai tarziu, dupa ce am ajuns la Berce Hotel si ne-am tras sufletul, le-am propus vecinelor de cazare, sotiei si fiicei mele, sa iesim pe la 22.00 sa mergem la expozitie. Acord total, desi sub influenta oboselii de peste zi.

Ne-am luat deci de mana, am urcat spre Arasta Bazaar, si inca un pic, am ajuns la Hipodromul Roman, si tusti la cort. Nu eram foart multi, era tarziu. Am asteptatvreo 15 minute, unele persoane au renuntat, coada a mai avansat. Dar cum se numea expozitia ? Am uitat sa va spuns: "1001 inventions. Disocver the Muslim Heritage in our world". Mi-am zis ca va fi interesant. Da, va spun acum, a meritat. Pentru ca tot conceptul era minunat gandit. 

Participarea la eveniment a avut trei parti. Prima parte a fost proiectia filmului cu acelasi nume, "1001 inventions". Am intrat, ne-am asezat intr-un spatiu organizat ca o sala de proiectie, cu niste banchete simple, tari la sezut. In fata unu ecran de proiectie.

Filmul, cu Ben Kingsley in rolul principal, a durat cam vreo 14 minute. El se transforma in cursul actiunii, dintr-un profesor tutore contemporan, intr-un personaj arab pe nume Al Jazari. Care ia de mana cativa liceeni adolescenti, aflati in mijlocul tehnologiei si al gadgeturilor, avand ca tema de documentare liceala "impactul dark ages asupra lumii moderne". Si le explica ca trebuie sa vada nuantele. Invocand personaje din trecut, Ben le arat si le povesteste cum multe din dispozitivele moderne, inventiile inglobate in ele, scrierea numerelor, au fost de fapt creatii originale ale unor ganditori mulsulmani, cu cateva secole in urma.

Partea a doua, a fost constituita de o oferta de aparate/instrumente/activitati, multimedia si interactive, care, rand pe rand, punea vizitatorul sa experimenteze, sa ghiceasca, sa fie testat asupra cunostintelor sale, fiind supus unei experiente complete cu privire la conceptele transmise de realizatorii expozitiei.

Finalul, era o carte despre cele 1001 de inventii. Spre deosebire de restul expozitiei, aceasta era spre achizitie. 

Imediat dupa terminarea Ramadanului, ultima zi a fost miercuri 8 septembrie, au navalit turistii in oras. Si am vazut o coada imensa la cortul cu pricina. Succes garantat. Iar in seara de marti cand am vizitat noi expozitia, am avut parte de ultima vizitare, pentru ca, dupa noi, desi programul era pana la 3.00, au inchis.

Organizatorul si realizatorul expozitiei este o fundatie britanica, care a obtinut finantare din fondurile alocate programului, pentru proiect, numele ei fiind Foundation for Science, Technology and Civilisation (FTSC).

Informatii de detaliu se gasesc la http://www.inventions1001.com. O versiune a filmului se gaseste la http://www.1001inventions.com/media/video/library

International Awards:

► Grand Winner for Best Film (New York Film Festivals, 2010)
► Gold Winner for Best Film in Society and Social Issues (New York Film Festivals, 2010)
► Gold Winner for Best Film in Arts and Humanities (New York Film Festivals, 2010)
► Gold Winner for Best Direction (New York Film Festivals, 2010)
► Gold Winner for Best Writing (New York Film Festivals, 2010)
► Gold Winner for Best Film for an Event Venue (New York Film Festivals, 2010)
► Silver Winner for Best Narration and Performance (New York Film Festivals, 2010)
► Silver Winner for Best Cinematography (New York Film Festivals, 2010)
► Finalist Certificate for Best Original Music (New York Film Festivals, 2010)

► Gold Award for Best Education Film (IVCA, London 2010)
► Gold Award for Best Photography (IVCA, London 2010)
► Silver Award for Best Drama (IVCA, London 2010)
► Silver Award for Best Original Music (IVCA, London 2010)

► Grand Winner for Best Education Film (World Media Festival, Hamburg 2010)
► Gold Award for Best Education Film for Schools (World Media Festival, Hamburg 2010)

► Gold Award for Best Education Film (US International Film Festival, Los Angeles 2010)
► Gold Award for Original Music (US International Film Festival, Los Angeles 2010)
► Gold Award for Specialty Production (US International Film Festival, Los Angeles 2010)
► Gold Award for Best Writing (US International Film Festival, Los Angeles 2010)
► Silver Award for Best Direction (US International Film Festival, Los Angeles 2010)

Hamzabeyli

Hussein, sotul Anei, ne-a facut cunoscut un nou traseu spre Turcia. O harta care se numeste Romanya' dan Turkiye' ye Sila Yolu. Pe harta avem iesirea din Bulgaria prin punctul de frontiera Lesovo (BG) si intrarea in Turcia prin Hamzabeyli (TR). Sa va spun povestea.

Credeti ca este simplu sa traversezi Bulgaria ? Dupa cum ati auzit, poate, nu este. Am calatorit de cinci ori pana acum in Turcia. De trei ori, la Kusadasi, in partea de sud a Turciei, la Marea Egee. Si de doua ori la Istanbul. Din toate cele cinci deplasari, patru le-am realizat cu masina noastra. In total, daca ma gandesc bine, cam 5.000 de km. Deci drumul prin Bulgaria, doar, ne-a oferit experienta a 2700 de km. Varul meu, Nicusor, care a fost primul nostru indrumator, ca ghid turistic, ne-a dat indicatii asupra rutei. La prima plecare am reusit sa ajungem in cealalta parte a tarii. La intoarcere parca nu mai fusesem pe acolo. Si apoi, in celelalte doua calatori de-a lungul Bulgariei, drumul de la sud spre nord, era cu surprize. Mereu rataceam undeva pe o scurtatura. Niciodata drumul la intors nu este acelasi cu cel de la dus, doar si pentru faptul ca se schimba perspectiva. Ce era pe stanga, trece pe dreapta si viceversa.

Dar intotdeauna mirajul a fost sa aflam si sa parcurgem "cel mai scurt drum", sa ajungem in Turcia. Desigur, dorinta calatorului si mai ales a soferului, de a scapa cat mai repede, si mai ales pe lumina, de corvoada condusului la drum lung. Am cautat adesea sa aflu care sunt alte treceri de granita intre Bulgaria si Turcia. Totdeauna iesisem pe la Kapitan Andreevo (Bulgaria) si intrasem in Turcia pe la Kapikule. Mai stiam de o iesire pe traseul care te duce, pe E70 la Varna, Burgas si apoi in sud. Cum am spus, in fiecare an am cautat cel mai scurt drum. V-ati gandit la Via Michelin? Ntzz! Nu stie toate drumurile, de exemplu, nu vedea, nu avea traseu de iesire pe la Hamzabeyli. Am generat traseu economic, rapid, cu vederi, si nu vroia sa iasa pe la Hamzabeyli. Poate Microsoft Route ? Am o editie mai veche, oricum era neactualizata. Am primit anul trecut pentru dotarea mea, dar mai ales usurarea parcurgerii drumurilor lungi cu familia, un sistem GPS. Care se misca mai greu, mi-era teama sa ma bazez pe el. Cu toate astea am pariat pe o upgradare. Si am schimbat cardul de memorie SD de 512 Mb, cu unul nou de 2 Gb. Am transferat tot softul pe acesta si da !....ca sa stiti si voi daca sunteti intr-o situatie asemanatoare, se misca mai repede. Cu toate astea nu aveam incredere in el. Cu trei zile inainte de plecare, in 6 septembrie Cristiana a imprumutat un GPS mai la zi, cu ecranul mai maricel. Si vreau sa va spun ca doua surse mi-au confirmat traseul spre Hamzabeyli.

Hussein, pacea lui Allah fie asupra lui, mi-a dat o harta simpla care scotea in evident numai traseul, tiparita si finantata de cateva companii turcesti, tocmai pentru conationalii lor care traverseaza Bulgaria. Erau date indicatii personalizate si chiar indicata, la Omurtag, moscheea, posibilitatea de a te ruga. Harta dadea traseul dorit, extrem de simplu si, precum harta lui Piri Reis, ne confirma faptul ca exista cel mai scurt traseu Romania-Turcia. Cat credeti ca are ca lungime ? 308 kilometri. Da, celelalte aplicatii precum Via Michelin, dadeau celelalte rute prin Stara Zagora sau Nova Zagora, de peste 450 de kilometri. Misiunea noastra era sa gasim distanta cea mai scurta spre Turcia. Pentru ca intrand in Turcia, aveam la dispozitie circa 230 de kilometri de autostrada, Avrupa Otoyolu sau O-3, pana la Istanbul. Am mai beneficiat, pe langa harta primita de la Hussein, de harta generata de Booking.com, chiar din mailul de confirmare a rezervarii. Traseul era super ok si includea axa Ruse-Hamzabeyli. Am introdus coordonatele in sistemul GPS, cu care apoi am constatat o dificultate. Nu stia sa ocoleasca orasele. Cu alte cuvinte imi spunea sa ma intorc de mult ori, daca treceam pe langa localitatile din Bulgaria. Sau uneori spunea sa o iau la dreapta dar nu era nici un drum la dreapta, de fapt era o curba. Si am comutat asistentul vocal de pe limba roman pe limba engleza, pentru ca compania producatoare, folosind probabil un soft automat de traducere a tradus "follow next" cu "pe urma". Si vocea spunea "...pe urma" si se oprea. Pe urma ce? De-ale vanzatorilor de sisteme si aplicatii GPS. Oricum, nu va bazati numai pe sistemul GPS, luati o harta si daca este posibil, tiparita chiar de o companie din tara de tranzitat. Aia stiu ce drumuri au pe la ei, last hour! 

Si acum sa va spun traseul, ca il stiu pe de rost: Ruse-Razgrad-Targoviste-Iambol-Omurtag-Kotel-Elhovo-Lesovo-Hamzabeyli. Este un drum care merge spre Varna, cum iesi din Ruse, dar apoi faci spre Razgrad la un moment dat. In rest te duce drumul inainte.

Hamzabeyli este un punct de frontiera curat, modern, neaglomerat. Incercati ! Dupa aceea urmeaza Turcia!

Gratuit vs. platit

O tema interesanta a reaparut intr-un articol de blog, la Cristian Manafu. Acces gratuit la continut sau platit ? Aceasta este intrebarea. Mai simplu spus, gratuit vs. platit. Eu compar acest model de business cu cel din offline: cartile sunt pe bani, revistele sunt pe bani, publicatiile tiparite sunt pe bani, tot ce este marfa pe lumea asta, este pe bani. Banii cuiva, dar bani. Ca atare, nu inteleg de ce paradigma "continutul pe Internet este gratuit", nu poate fi rasturnata sau macar zdruncinata ? Pentru ca ni se pare ca nu ar merge ? Eu zic sa ii lasam pe cei care doresc sa testeze acest model nou de business, sa vedem ce se intampla. Si nu ce se intampla de pe o luna pe alta, ca un nou model se testeaza in ani de zile. Apoi ignoram dimensiunea fenomenului. Daca un singur publisher vrea sa rastoarne paradigma, poate ar fi cazul sa fim sceptici. Dar ganditi-va, cu acea capacitatea de a vedea posibilul in lucrurile 'on the reverse': dar daca din ce in ce mai multi publisheri trec la plata continutului si se unesc intre ei, acesta nu va face diferenta ? Si in alt treilea rind, uitam despre ce continut vorbim - sau nu vrem sa il definim ? La ce continut ne gandim, cand ne gandim si il analizam ? La cancanurile din tabloide, la articolele de toata jena care compileaza traduceri din agentii straine ? Pai normal ca o presa mimetica, de joasa factura, cu unii jurnalisti slab pregatiti, nu va atrage plata pe continut. Am dat o data ca exemplu publicatii cu plata: Harvard Business Review sau Financial Times, altele si altele. Mi s-a replicat, intr-o alta discutie, ca in Romania (era o discutie despre Adevarul) nu avem asa ceva. Bine, dar noi vorbim si de dimensiunea aspirationala, pentru ca un antreprenor (Patriciu), banuiesc ca nu va trece brusc de la modelul curent online la plata, fara sa dea in schimb nimic. Si se gasesc retete prin care sa adaugi valoare, dincolo de pragul de taxare: continut audio video, analize, gadget-uri, club membership, etc. Si as mai zice ca trebuie sa ne distantam insine de modelul de consumator de gratuitati, care pare cam comunist. Noi, ca ganditori liberi, unii antreprenori, nu ar trebui sa ne bucuram ca poate se va termina cu milogeala - "vrem gratis, vrem gratis !" - si ca poate se va ajunge la niste modele adevarate de afaceri in care pretul - nu numai el - va recompensa munca creatorilor ? Eu sunt pentru indrazneala, pentru rasturnarea paradigmei. Cei care spun 'nu va merge', nu stiu de fapt nimic despre viitorul comportament al consumatorilor. Si daca nu stiu/stim nimic despre ce va face consumatorul peste 2-3 ani, intr-un context modificat, de ce este posibil sa se spuna ca nu va merge ? Pe ce ne bazam, pe analiza, pe simulari ? Nu pe speculatii care au sansa 50% de a se implini, intr-un sens. Dar si in celalalt sens se poate. Incercarile sporadice de acum 6-7 ani si cele recente, nu ne spun nimic despre viitor. Faptul ca mie (sau unei persoane) nu mi-ar conveni sa platesc pentru continut, nu trebuie sa ma faca sa extrapolez aceasta dorinta/frustrare la toata masa de consumatori, sa generalizez. Si mai mai gandesc ca, asa cum exista cumparatori de marfuri de milioane de dolari, si plata de continut - nu la acea scara, va avea clientii sai. Ce putem spune este ca introducerea criteriului monetar pentru accesul la continut - nu informatie - ci continut, va diviza si mai multa internautii. Va crea o noua diviziune sociala a Internetului. Ai bani, ai parte, nu ai bani, te duci la biblioteca. Mi-aduc aminte ca am avut un abonament la o selectie de resurse, gestionata de British Library. Am platit o suma nu mare, de circa 60 RON. Dar ce am gasit acolo, nu gaseai gratuit in Internet. De aceea revin: plata, pentru ce ? Trebuie sa definim: informatii, continut, cunostinte tehnologice, cercetari ? Ce anume este in discutie ? Poate nu stim, dar in Internet se gaseste o parte infima din cunostintele umanitatii, iar Internetul este vechi, asa ca mediu de masa, doar de prin 1995 incoace. Restul se gaseste in biblioteci de dinaintea acestui prag. Si as mai adauga ceva: comparati agresiunea la care este supus consumatorul roman, pe siturile catorva din publicatiile online care conteaza, cu lectura unui continut online de elita produs in tarile dezvoltate. Poate as prefera sa platesc ceva banuti sa nu trebuiasca sa dau click-uri peste click-uri ca sa 'scap' de tot felul de aberatii. Recomand ca model nytimes.com, ft.com, economist.com, canardenchaine.fr, etc. Decat asa publicitate, ca in online-ul de pe la noi, de nu mai vezi continutul, mai bine pe bani, dar fara agresarea consumatorului. Dezbaterea poate fi interesanta daca vom incerca sa vedem si partea plina a paharului. 

Amendamentul Cristi Puiu

Pe 7 iulie seara m-am combinat cu sotia mea si am purces la o aventura. A treia proiectie cu public, dar necomerciala a filmului "Aurora" realizat de Cristi Puiul la sala Elvira Popesco a Institutului Francez din Bucuresti.  A treia. pentru ca celelalte doua s-au intamplat la Cannes (unde nu am ajuns niciodata) si la TIFF (unde inca nu am fost niciodata). 

Pentru cei care doresc versiunea scurta despre ceea ce eu am inteles ca pare a ne povesti regizorul, in filmul sau, iata: un barbat in jurul a 40 de ani, timp de o zi si o noapte parcurge mai multe trasee locative, locuri de munca, urbane, se intalneste cu persoane familiare si familiale, omoara 4 oameni, 2 barbati si 2 femei, si in final se preda politiei. Tot timpul pare ca se ascunde de cineva, pare a crede ca este urmarit, pare a se feri, efectuand o cursa in zig-zag prin toate palierele temporale si greografice si umane, care ii constituie viata, plaseaza semne de intrebare si markere peste tot. Iar in final, fara tremur si emotie, fara explicatii logice, ci doa una rece si stupida, explica de ce i-a omorat pe cei 4 (notarul, o colega a lui, socrii sai): pentru ca un divort lasa urme in viata unui om. Iar el de asta i-a omorat, pentru ca aveau legatura cu divortul sau. STOP. Scriind asta, mi-am adus aminte de "Tacerea mieilor". Acolo suntem scufundati in mintea sofisticata a unui criminal in serie feroce, aici victimele nu vorbesc, nu le vedem groaza, ci intuim durerea profunda a ultimei lor secunde, iar criminalul arata ca un cetatean care declara la politie, ca si cum ar spune "Ana are mere", ca a omorat 4 oameni. REWIND.

Filmul se termina sau incepe, cu personajul principal, am putea spune. STOP. Este barbatul care traverseaza filmul de la inceput pina la sfarsit, Viorel Gheghea, personajul principal ? Sau este personajul pe care regizorul ni-l propune in principal, pentru a-i urmari viata intr-un segment temporal, care pare fara sfarsit. Sau de fapt exista un altul sau mai multe personaje principale, care il urmaresc pe parcursul actiunilor sale, timp de peste o zi si o noapte: regizorul, sotia sa absenta, publicul si fiecare dintre spectatorii care incearca sa ii descifreze viata ? RELUARE/REWIND.

Deci acest personaj principal in viata caruia suntem bagati de voie, de nevoie, ajunge in partea finala a filmului, la sectia de politie pentru a se preda. STOP. Este aceasta parte finala sfarsitul povestii sau inceputul ei ? REWIND/RELUARE. Si aici Viorel Gheghea intra in jocul in care, in mijlocul unei rutinei politienesti de tot rahatul, dar tipica pentru lehamitea romaneasca, spune cine este, de unde este si pentru ce anume s-a predat politiei. Iar cand faptele sale sunt confirmate de alte surse de pe teren, anchetatorii purced la scrierea depozitiei. Totul intr-un calm cinic, rece si indiferent, pe masura unei situatii atipice: o persoana s-a predat politiei, cu calm si cu arma crimei in brate, autodenuntandu-se pentru omorarea a 4 persoane.

Toata scena, ne readuce in minte spatiul aseptic, curat si corect politic al filmelor politiste de consum, mai ales al celor din filmele hollywood-iene: martorul nu este bruscat, dar are catuse la maini, este pazit tot timpul de cineva, politistii sunt niste sofisticati psihologi si decorticatori de suflete umane. Ei il chinuie pe presupusul faptuitor cu sofisticate intrebari, care il duc pe acesta in capcane logice complicate, pentru ca in final sa ii demonstreze ca oricat de calculata ar fi crima, faptele, este mai prost decat echipa de politisti cu master in psihologie si drept si poate doctorate. Ultima scena din film nu este astfel construita si nu avea de ce. Este un caz atipic, un faptuitor care, incredibil, se preda in mainile unei politii romane neaose. Scena finala are caractere: anchetatorul politist meserias, care vede nepricerea celor din jur si ii priveste cu ochi critici, el fiind seful. Agentul de politie care se ocupa pe langa treburile de serviciu, de masina dusa la service a sefului, mana dreapta a anchetatorului, un pic neatent si poate putin depasit intelectual de meseria sa. STOP. In filmele americane ti se face cunoscut "avertismentul Miranda". Care suna astfel, desi il stiti pe dinafara: "You have the right to remain silent. Anything you say can and will be used against you in a court of law. You have the right to speak to an attorney, and to have an attorney present during any questioning. If you cannot afford a lawyer, one will be provided for you at government expense." 

REWIND/RELUARE. De aici mi-a venit ideea, ca din toate tilurile posibile ce ar putea fi atasate unor ganduri despre filmul lui Cristi Puiu, "Aurora", unul ar fi cel de la inceput: "Amendamentul Cristi Puiu". Nu un avertisment Miranda, ci un amendament Cristi Puiui la modul nostru concervator si cliseit de gandire. Stiu ca titlul pe care mi l-am propus nu este o pozitionare originala. Dar Cristi Puiu ne-a avertizat, pe scena de la "Elvira Popesco", ca nu este vorba de un film "bun", cum a inteles gresit presa de la Festivalul Filmului de la Cannes (bon vs. long, fr.), din conferinta de presa, ci este un film "lung". Filmul este lung, obositor, epuizant, solicitant, fara sfarsit, si este un examen de admitere/acces in mintea lui Viorel Gheghea sau a lui Cristi Puiu. Iar filmul lui este un amendament la felul in care puteam vede viata din jurul nostru, este un amendament care ne spune ca suntem in fata nu numai unei alegeri dificile - intru sau nu in sala de cinema vad filmul ? - ci ne atrage atentia sa ne gandim daca suntem sau nu pregatiti sa intelegem viata altora, si mai ales a celor a caror poveste ne-a poate fi propusa de realizatorul de film. Cristi Puiu ne-a avertizat, cu subtitlitate ca filmul este lung, lung nu ca durata, ci lung ca digestie. Ma si gindeam aseara, dupa iesirea de la proiectie sa il intreb pe realizator sau sa ii propun sa ne dea un film peste inca 4 sau 5 ani. Poate exagerez. STOP. Personajul principal este interpretat de regizorul si scenaristul filmului, Cristi Puiu. Acum ma gandesc daca nu cumva suntem in mintea lui Puiu, o succesiune de apartamente, camere care reprezinta etape in viata lui Viorel. Cel putin 5 apartemente sunt parcurse in cele 3 ore de film. Toate marcheaza o relatie a personajului cu o parte din viata sa:  un apartament care circumscrie bucata de viata comuna cu a mamei sale, Pusa, acum recasatorita; apartamentul in care pare sa petreaca o relatie extraconjugala a lui Viorel cu o femeie casatorita, Gina; un apartament care pare a circumscrie viata prezenta a personajului principal, cu mai multe camere in curs de zugravire, renovare si doar una locuibila; vila socrilor sai. REWIND. De fapt daca ma gandesc, Viorel Gheghea parcurge spatii inchise complexe - apartamente sau unitati distincte - camera sa din apartamentul in reperatii, camera sa din apartamentul mamei sale. Doua spatii semnificative intangibile.

Personajul construieste minutios si calculat actiunea sa criminala. Face rost de element componente pentru o arma pe care o poseda, de la uzina unde lucreaza. O testeaza in casa, fapt neobisnuit si aiurea, multi dintre privitori ar fi mers la padure, nu ar fi ales o saltea, intr-o camera de bloc drept tinta. Apoi cumpara munitie si o alta arma, de calibru 12. Se strecoara intr-o parcare subterana si ucide cu 2 focuri de arma doua persoane, un barbat si o femeie. Apoi cu arma, pe care o monteaza si demonteaza de cateva ori, il omoara pe socrul sau, dupa ce a omorat-o cu mai mult lovituri de cutit si o impuscatura, pe soacra sa. Aceasta este actiunea legata care traverseaza filmul. Prin personaj, arma, atitudine, actiune. La momentul crimei din parcare, am crezut ca este o tragica intamplare, prin care personajul vroia sa verifice daca are acea tarie nebuna de a omor oameni. Am crezut ca este o repetitie inaintea a altceva. La final am aflat ca erau notarul implicat in divortul sau si o persoana care se afla intamplator cu el la parcare. STOP. Lucrurile nu sunt oferite pe tava de Cristi Puiu. Si nu sunt oferite pe tava nici in viata. De fapt, ceea ce intreprindem in viata, sunt actiuni ca urmare a unor deductii si inductii logice, bazate pe prejudecati, resentimente, presupuneri, clisee, situatii comune. Cristi nu ne spune aproape nimic, explicit, ca la scoala.  Nici un personaj nu ne lamureste, ca la scoala, despre lucruri precum astea, de exemplu: "De ce dracu se uita asta tot timpul pe vizor ?" sau "De ce asculta pe la usi si pindeste ?". Intr-un film in care faptele acopera poate 80% din economia filmului, dialogurile fiind extrem de sarace si uneori parte a unor situatii absurde. Un divort fir rosu ne vine in minte, de-abia cand personajul, care se muta dintr-o locatie in alta tot timpul, indica unei echipe de persoane care se ocupa cu preluarea de mobilier din apartamentul in curs de renovare, sa nu ia decat lucruri pina la jumatate camerei, acel 50%, care ne arata sau ne poate face sa credem ca este o situatie in care se face partajul fizic al bunurilor cuplului. Iar in scena finala, Viore Gheghea ne spune ca un divort lasa urme si notarul si socrii sai ar fi trebuit sa se gandesca dinainte. REWIND/RELUARE. Mi-a fost frica ca nu cumva personajul sa isi omoare si copii. De ce nu a facut-o ? De ce ar fi facut-o, in film ? Pentru ca cliseele privind criminalii in serie ne spun asta. Si la un moment dat, initial al povestii sale, personajul este pus in situatia in care testeaza imaginar, cum s-ar potrivi pusca pe corpul sau, daca s-ar sinucide. Si totusi nu s-a sinucis dupa comiterea celor 4 crime, nu si-a omorat copii, desi ne-a fost frica mai multora, nu a omorat pe nimeni la magazinul de confectii (una din casutele parcurse de personaj, si avea tot timpul arma la el), ci s-a predat politiei. 

Despre imagine cred ca trebuie vorbit, discutat. Autorul este Viorel Sergovici, si mi-am imaginat pe parcursul proiectiei, cat de mult Cristi Puiu a fost in Viorel Sergovici si cat de mult Viorel Sergovici a fost in Cristi Puiu. Pentru ca pentru a-l filma pe un actor care este si regizor, trebuie sa fie ceva care ii leaga pe cei doi. Ceva care sa permita camerei sa simta ceea ce regizorul a spus ca ar vrea sa se vada si ce anume directia de imagine ne spune, transmite, noua spectatorilor. Este interesanta abordarea aparte pe care o propune filmul: camera nu urmareste personajul din toate unghiurile si proximitatile posibile. Ne uitam prin vizorul ei, tragem cu ochiul, privim prin intredeschideri de usi, cele mai adesea noi, ca spectatori si cel mai adesea personajul este un voyeur. Dupa cum bine spune uneori Cristi Puiu. Este o sfasiere sa vezi si sa auzi prin usa intredeschisa cum este ucis socrul lui Viorel: auzi o bucata de dialog, sunetul impuscaturilor, un cropping vizual al criminalului, care mereu tinteste ca la vinatoare victimele. Apoi la plecarea sa de la locul crimei, acelasi cropping vizual ne arata nu victima, ci doar picioarele victimei intr-o balta de sange. Aceasta partinire vizuala, te face sa suferi, ca nu ai fost mai prezent in camera respectiva, camera nu ti-a oferit ultima secunda de groaza de pe fata victimei, nu ti s-a oferit acea pozitionare a relatiei si dialogului care este caracteristica gramaticii vizuale obisnuite. Nimic, doar fragmente care te frustreaza ca spectator deja obisnuit cu un alt mod de a ti se servi tensiunile si faptele unei actiuni criminale. Uciderea soacrei, care a precedat pe aceea a socrului, este initiata printr-o vizita in casa, o cafea rece si un dialog vizual al lui Viorel cu aceasta. STOP. Jocul lui Cristi Puiu aici, mi s-a parut un pic fortat. Soacra sa taie cartofi, ii feliaza, in picioare, camera suprinde la jumatate de cadru, din plan apropiat, pe Viorel uitandu-se la ba la cutitul manipulat de femei, ba ridica privirea la ea, intr-u mod usor feroce, care ne face sa credem ca ii va smulge cutiul din mana si apoi va intreprinde ceva tragic.REWIND/RELUARE. Soacra sa urca la etaj, cu treaburi domestice, continua dialogul de la distanta cu Viorel, acest urca dupa ea, iar noi ramanem in sala si in acelasi timp la parterul vilei. Se aud dialogul sfasiat al victimei, bufnituri repetate si apoi Viorel coboara, stergandu-se pe maini. Aceasta postura testimoniala a spectatorului este tot timpul impusa de Cristi Puiu, pe parcursul filmului. Vrei sa vezi mai mult, sa fii acolo unde se intampla, sa participi pentru ca toate filmele asa fac: iti traduc si arata totul, te baga cu forta in spatiul faptelor. Ei, domnul Cristi Puiu, ne pune in pozitia de camera de supraveghere: care este amplasata la loc fix, care nu acopera vizual totul. Spectatorul are unghiuri limitate de vedere, si presupune ce se intampla, mai ales in acele momente tragice ale uciderii socrilor. Asta este munca la care ne supune realizatorul, si mai ales un examen al modului nostru de a intelege ce se intampla.

Raman multe intrebari, pentru cei care vor vedea filmul sau il vor revedea. STOP. Din pacate sau din fericie, trebuia ca filmul sa mai fie revazut. Eu asa am simitit. Cred ca este un film care te pune in situatia sa te auto-examinezi, sa dai drumul la motor si sa lupti contra bolii Alzheimer. Munciti celule gri, munciti ! REWIND. Nu am reusit dupa 3 ore sa 'vad' de ce este intitulat "Aurora", de ce nu este prezenta fizic sotia personajului principal, Amalia ? STOP. Sau ea este cea care il urmareste peste tot ? REWIND. De ce ajunge Viorel intr-o gara, intr-un magazin de confectii, cine este Andreea Bratila, de ce este manipulat un calorifer electric ? De ce sunt acestea prinse in film ? STOP. Acum cred ca povestea este un joc pe calculator. Cu multe pacaleli incluse pe ici pe colo, traps sau capcane.Oare? REWIND.

Nu stiu daca o sa devin abonat la "sala de fitness" Cristi Puiu, pentru ca 3 ore de stat in sala de cinema si de ridicat, poate doar de catre unii si de catre altii nu, de haltere intelectuale si de rezolvat quiz-uri si de aruncat priviri poate in viata sau a altora asta ar insemna. 

Nu stiu daca filmul este o capodopera, daca este complet, daca este incomplet, si daca va fi un milestone. 

Dar m-a durut groaznic genunchiul piciorului drept, randurile sunt inguste la "Elvira Popesco". Si am cam intepenit. Da, pot spune, pe scurt: filmul a fost lung !  

Roz de Balabancea sau cultura la sat

Tata este din satul Balabancea, comuna Hamcearca. Mama este din Topolog, ambele localităţi din judeţul Tulcea. Asta ca să arăt de ce mai dau o vorbă despre această zonă. Localitatea Hamcearca nu este una prea bogată şi poziţionarea ei geografică, pe o axă nord-sud, Luncaviţa-Horia, i-a adus avantaje şi dezavantaje. Avantajul este spaţiul în care există acea comunitate, între munţii Măcinului şi dealurile Niculiţelului. Este cea mai interesantă zonă în proximitatea Parcului Naţional al Munţilor Măcinului: plină de verdeaţă, între dealuri, păduri şi poteci turistice către Greci, Cerna. Dar nefiind expusă comuna a suferit şi de sindromul separării, fiind de-abia acum descoperită şi pe val.Cu paşi mărunţi recuperează. Ei, dar să vă zic ce mi s-a părut interesant la ultima vizită în localitate. Comuna are 3 cămine culturale, dotate. Şi face eforturi să le întreţină. Recent a reparat şi consolidat căminul cultural din satul Balabancea. O renovare cu care unii se mândresc, acum toată dotarea de mobilier a căminului, permite organizarea de nunţi. Da, de fapt nu mai vorbim de cămin cultural ci de o sală de mese dedicată culturii parangheliilor. Asta îmi aduce aminte că, acum 3 ani, stând vorbă cu autorităţile locale, mi s-au plâns că, la rectificarea de buget, au primit o sumă imensă pentru capitolul de cheltuieli pentru activităţi culturale şi nu au ce să facă cu banii. De ce nu le-au dat aceşti bani pentru investiţii, s-au întrebat, pentru asfaltare, etc.? Probabil că bordurile, dacă ar fi fost posibile, erau un bun debuşeu. Ei, şi capac peste sala de mese  a fostului cămin cultural, ce credeţi că a fost? Păi într-o localitate cu oarecari reminiscenţe slave-basarabene şi resturi de multiculturalitate, casele aici fiind zugrăvite cu alb şi cercevele albastre, căminul cultural a fost vopsit ROZ. Da, arată senzaţional şi este ca nuca în perete.Efectul confuziei culturale este deci perfect, maximal şi de absolută perplexitate. PINK rulz.

Bătălia cu dăunătorii

Am dat o fuga în Dobrogea, la sfârşitul trecut de săptămână. Orice ieşire dintre blocuri iţi oferă ocazia să afli o grămadă de poveşti despre lucrurile simple de la ţară. De exemplu, hârciogii sunt un dezastru pentru grădina de legume a unchiului meu Traian, fratele lui tata. A încercat de toate inclusiv unul din dispozitivele minune, cu ultrasunete, vândut în multe market-uri cu unelte pentru gospodărie. Evident, hârciogilor nu le pasă. Aşa că una din tehnici folosită de gospodari este hăituirea animalului din cuib în cuib şi asasinarea cu sapa. Rezultatul ? Unchiul meu, victorios şi molcom povestindu-mi, cu sapa într-o mână şi hârciogul zdrobit, atârnat de o bucată de rafie, în cealaltă, despre războiul său cu dăunătorii. Asta în duminica dimineaţa devreme, într-o zonă a munţilor Măcinului, cu vârful Crapcea în orizontul apropiat, departe de oraş, la doar 3 ore de Bucureşti. În nordul Dobrogei. Dintre blocuri, prin saltul în grădină, vezi că lucrurile par mai simple. Lupta cu hârciogii este esenţială. Şi mai importantă decât orice altceva.

Moare sau nu online-ul ?

Eu as propune think out of the box sau gandirea laterala. Sau o vedere din cealalta parte. Ce pierde o publicatie online daca taxeaza accesul la continut? Nu trebuie sa corelam numarul de vizitatori unici cu impactul publicitatii asupra lor, publicat pe acel site? Daca sunt 2 milioane de unici, dar nimeni nu da clic pe niciun banner, nu se agata de nici o campanie, ajunge pe un landing page dar nu cumpara nimic, cu alte cuvinte ce semnificatie are accesul gratuit, ce obtii cu asta? Ca niste persoane consuma informatie din situl tau, dar advertiserii nu prea au folos din asta, ceva nu este in regula. Ce castiga o publicatie online daca taxeaza? Pai castiga o audienta ce sigur trece dincolo de pragul de consum superficial. Devine o audienta, un public angajat. Si nu numai taxarea in sine este un carlig. Ci faptul ca le poti oferi acestori consumatori platitori si alte produse si beneficii derivate (newslettere, suplimente de analiza speciale). Eu am vazut asta la economist.com, si ft.com este un exemplu. Si cam tot ce este bun se plateste. Doar informatiile de domeniu public sunt accesibile gratuit. Mai trebuie vazut ceva. Ce tip de continut poate fi taxat? Pentru ca si ce anume marfa primesti, are importanta in cosul de cumparaturi. Una este sa ai acces la Harvard Business Review, alta la situri generaliste. Apoi de ce trebuie sa te duci la librarie si sa iti iei carti gratuite? Pentru ca si ele ar putea fi purtatoare de publicitate, nu? Sau de ce publicatiile gratuite si la noi si aiurea, nu au reusit, chiar daca erau pe o schema de finantare prin publicitate, in exclusivitate? Pe urma mai este modelul economic: daca este un online standaalone, daca este un online integrat intr-un mix de publicatii, offline si online si TV si radio. Nu este cred suficient sa privim distinct publicatia online, pe picioarele ei, acces platit vs. acces platit. Si sa mai adaugam ceva: daca o masa critica de publisheri din aceasta lume, strang cercul si sunt tot mai multi care dau acces la presa de calitate, mai ales prin abonamente, iar cei care raman pe dinafara, sunt publisherii cu continut asa mai cultura de masa, ce facem? Eu zic ca trebuie lasati sa incerce acest model de business. Accesul la informatie de calitate, la produse informative cu valoare adaugata, trebuie platit si sustinut si cu alte scheme inclusiv publicitate.Poate este o noua era, in care intram, dupa ce s-a dovedit ca accesul gratuit la informatie de calitate nu este sustenabil doar prin publicitate. Iar Facebook arata ca si acolo este platit un pret: iti oferi gratuit datele personale, trebuie sa te inscrii in sistem si de fapt intri intr-o lume inchisa. Facebook este un cerc inchis.

Online-ul care ne ambeteaza

Poate pe unii i-a furat valul si ametiti si ambetati de toata isteria privind online-ul, chiar au crezut in ea. Cineva din domeniul comunicarii a decretat acum mai multe luni "moartea conferintei de presa". Mai este putin si se pare ca nu va mai fi nevoie sa iesim deloc din casa, nu se va mai intalni om cu om, gata, online-ul este peste noi, ne-am inecat. Riscam sa uitam ca oamenii sunt fiinte sociale si au nevoie sa se vada, sa se pipaie, sa se simta, sa isi vorbeasca. Sa se adune in grupuri, sa socializeze. Se poate si fara sa te vezi om cu om, dar ca exceptie, though. Sau "the last man".

Omul de PR 2.0 (un raspuns la un post)

Reducerea la posesia si abilitatea de a utiliza gadgeturi, nu inseamna ca o persoana intelege ce este comunicarea. Nu intelegi ce este comunicare daca totul este redus la a fi ubicuu/prezent in aplicatiile de socializare.

In plus suntem si vom fi de-acum incolo intr-o lume in care mediile diverse si diferite tehnologic se sustin reciproc. Sa nu uitam ca vorbim de PR 2.0 in conditiile in care o mare parte a populatiei lumii inca mai foloseste din plin media clasice. Sa nu ne imbatam cu apa rece, traim intr-o lume caracterizata de profunde decalaje, mai ales digitale. Nu inseamna ca daca ne scaldam in tehnologii (poate 3% din populatia Romaniei ?) restul se scalda in aceeasi ‘apa’ (apropo, pe un esantion reprezentativ, stim cati romani folosesc Internetul…etc ?)

Pentru comunicare este important sa cunosti paleta de medii si sa selectezi si combini acele instrumente adecvate scopurilor, pentru anumite audiente.

Omul de PR 2.0 este omul de PR 1.0 plus ceva update pe tehnologii. Social media aduc foarte putina noutate fata de media clasice. Ele au aproape toate aceleasi functii (teoretizate/descoperite in ultimele decenii): satisfactie, confirmarea unor credinte, conformarea sociala, orientare sociala, informare, supravietuire, educare. Se adauga relationarea, mult mai puternica.

Deci intrebarea importanta ar fi pentru un asa zis om de PR 2.0: Care este bibliografia pe care iti intemeiezi demersul profesional ? Sociologie, stiintele comunicarii, filosofia culturii, teoria organizarii, arte, ceva titluri de lucrari in domeniu ?

Daca nu esti framantat de multele dileme descoperite de stiintele comunicarii si ai ramas la ‘target’, ’silver bullet’, ‘expunere’, ‘emitator-receptor’, ‘canal’, este bine daca vei gasi pe cineva sa te cumpere.

Dar nu inseamna ca ai dotarea intelectuala.

Altfel, multi vor da cu ‘x’ intr-o grila de intrebari precum cele din articolul lui Cristian Manafu si vor zice: ‘Uauu, sunt om de PR 2.0…Repede sa ma promovez ca atare, ca sa ma angajez’…

Agricultura nu mai trebuie subventionata, obiectiv pe termen lung

Daca am efectua un calcul pentru a vedea circuitul banilor taxe si impozite - subventii - productivitate - preturi scazute, ar trebui sa vedem atunci pentru fiecare leu platit de contribuabil (orasean sa zicem), cat se regaseste in kilogramul de morcov, rosii, salam, etc. O astfel de analiza este uriasa, greu de facut, dar asa cum se poate pretinde ca fara subventii produsele agroalimentare ar fi mai scumpe, putem la fel de bine pretinde ca eficienta cheltuirii resurselor este negativa. Sau orice altceva, pentru ca suntem in zona speculatiilor. Pe de alta parte, asertiunea conform careia consumatorii ar avea la dispozitie alimente mai scumpe si ar scadea vanzarile, nu se bazeaza pe nimic. Este un mit nedovedit stiintific. Exista vreun studiu pe comportamentul consumatorului care sa arate asta ? De unde stim noi care este elasticitatea cererii pentru anumite produse agro-alimentare. Totul este o gogoasa politicianista si ca sa trag linie, pe orice astfel de politica publica, spun asa: de ce trebuie sa platesc din taxele si impozitele mele, lipsa de productivitate si ineficienta din diverse sectoare economice ? Etc., etc. etc,

Raul cel mare si raul cel mic

Raul cel mai mare este sa nu intelegem ca tara se prabuseste si ca nu putem folosi solutii care se implementeaza in 1-5 ani si care sunt blocate in interminabile ajustari si negocieri ale n grupuri de interese. Din pacate solutiile drastice si nediscriminatorii lovesc in cei care sunt expusi. Orice criza loveste in saraci si bogati, dar acestia din urma pot rezista, sunt ca ursii in hibernare. Iar raul cel mai mic, aplicarea cotei unice de 16% la orice venit, al oricui. 

Este administratia publica romaneasca o armata de ocupatie ?

Este o intrebare. Dupa 20 de ani de regim asa-zis democratic, putine sunt cazurile in care am fost servit corespunzator de administratia publica. De o parte contribuabilul roman, de cealalta parte raceala, indiferenta, nepasare, abuzuri, pusul oamenilor pe drumuri, favorizarea celor care dau atentii. Am trimis acum 3 saptamani aproape, 3 scrisori la 3 institutii publice. Pentru o solicitare de asistenta pentru un proiect cu produse traditionale. Nu mi-au raspuns pina azi, nici macar sa ma sune sa imi zica "am primit cererea dvs., lucram la ea." Acum cateva luni am trimis mesaje de posta electronica la MAI, la MS si la ANFP. Singura institutie care a reactionat a fost MAI, care mi-a scris ca a trimis la MS cererea mea, care apoi mi-a raspuns. Aceasta atitudine de sfidare a celor care platesc taxe si impozite este doar unul din aspectele care te fac sa crezi ca aveam de-a face cu o armata de ocupatie, care isi vede doar de interesle ei. Nu raspunde fata de publicul de la ghiseu, de pe strada, ci doar cu sefii si si politicienii si cu cei care dau atentii. Intotdeauna am fost pregatit sa arat respect unui functionar care munceste onest, care iti zambeste, care este alaturi de tine. Daca nu este locul lui acolo, nu este obligat sa lucreze in administratia publica. Poate merge in mediul privat.

Teo a castigat

Teo a castigat alegerile versus Liliana Minca....eu sunt pentru...ultima "intreprindere" a lui Teo Trandafir, revolutionara pentru piata media, de a realiza emisiuni cu ea ca talk-host si de a le sindicaliza la televiziunile locale, nu la cele nationale, este o chestie revolutionara, ce imi aduce aminte de echipa Lazescu care a incercat in anii '90 sa puna pe picioare, in toata Moldova, o retea de ziare judetene..eu sunt pentru descentralizare in Romania..dau exemplu si recent lansata de la Targu Mures, revista of Corso..

Despre filmul “Kapitalism” de Alexandru Solomon

Nu am vazut încă filmul, dar cunosc stilul. Și nu sunt de acord cu ceea ce am citit aici, intr-o revista.

În 1998 am colaborat cu Alexandru Solomon sau mai bine spus el a colaborat cu echipa noastră, a Iolandei Stăniloiu, pentru care lucram ca producător, la realizarea unei retrospective politice, o emisiune TV la un post comercial. Am avut nevoie de sfaturile sale privind scenografia, așezarea în platou a vedetei. Această experiență nu s-a mai repetat. M-am mai întâlnit cu Alexandru cu cațiva ani mai târziu, pe stradă parcă, și am schimbat câteva cuvinte despre acea experiență nefinalizată. Apoi, la o aniversare a Centrului pentru Jurnalism Independent, m-am întâlnit cu el și soția lui. Atunci cred că deja era o figură pentru că realizase “Marele jaf comunist”. Fiind la curent cu viața publică, îi urmărisem prin jurnale cariera. A căpătat notorietate cu “Războiul undelor”, dar mai ales experiență. În anul 2009, eu lucrând într-un contract care includea și asistență pentru un eveniment istoriografic creat de istoricul Andrea Varga la sediul Reprezentanței Comisiei Europene în România, am avut din nou contact cu acea poveste a Europei libere spuse de Alexandru Solomon, pentru că în proiectul Andreei au fost incluse proiecții cu secvențe din “Războiul undelor”, precum și câteva întâlniri cu unii dintre redactorii postului de radio.

Prin urmare sunt subiectiv, ba chiar foarte subiectiv, chiar dacă nu favorabil în ce privește creația lui Alexandru Solomon. Ceea mi-a stârnit opinia-și ceea ce adeseori ar trebui practicat într-o societate liberă pentru a stimula schimbul de idei-a fost un articol de fond despre premiera filmului “Kapitalism” într-o revistă bilunară de afaceri și un editorial semnat în aceeași revistă de către jurnalistul C.R. Ceea mi-a dat de gândit și mi-a produs și ordonat în minte mai multe dezacorduri cu ideile sale.

Nu sunt de acord cu dl. C.R. că Solomon a folosit din întâmplare (involuntar, apud C.R.) litera k pentru kapitalism, poate doar dacă editorialistul ori nu a citit articolul de fond din revistă ori a vrut să spună altceva. Folosirea unei litere precum k este corect justificată de artist, trimiterea fiind la Das Kapital, la combinația ideatică comunism-kapital(ism), etc.

Nu sunt de acord că obiectivul lui Alexandru Solomon, acela de a descoperi dacă există o rețetă anume, românească, de trecere de la socialism la capitalism, ar fi condamnabil o idee naționalistă (care în sine este condamnabil, ca atare ?). Că nu ar exista o rețetă românească de gen și ca atare autorul a căutat originalitate unde nu exista. Eu cred că dl. Solomon și-a propus, ca la orice cercetare, un obiectiv corect. Acela de a afla dacă se confirmă o ipoteză. Punând întrebarea potrivită a găsit răspunsurile potrivite. Ceea ce a obținut dl. Solomon este altceva și era de așteptat să fie altceva. Nu un rețetar, ci un album. Nu o carte de bucate, ci o poveste despre bucătari.

Nu sunt de acord cu faptul că dl. C.R. dintre toți cei care nu au fost incluși în film acesta, l-a ales tocmai și întâmplător pe dl. Sorin Ovidiu Vântu pentru a adăuga în discuție încă un portret care chipurile lipsea din film. Pare mai mult o reverență făcută persoanei căreia i se datorează în mare parte existența trustului de presă de care aparține revista, decât o justificată alăturare. Solomon a lăsat pe dinafară deși îi filmase, și pe alți oameni de afaceri mai mari sau mai mici, precum Ostahie, pe patronul ASESOFT, oameni obișnuiți. Oricum lista potențială ar fi putu fi mare sau foarte mare (300 sau 500). Unii dintre ei l-au refuzat. Am putea să reproșăm că nu fost inclusă nici o femeie în studiul de caz, să vedem cum a reușit, dacă miturile misogine sunt adevărate sau nu. Și așa mai departe.

Nu sunt de acord cu dl. C.R. când afirmă, în numele nostru, al celor care citim, dar nu putem contribui cu o viziune alternativă, că vrând-nevrând nu putem face excepție de opera d-lui Michael Moore. Dacă pentru dl. C.R. standardul este dl. Moore, o parte a publicului poate avea alte opțiuni, justificate. Eu consider că nu se poate face legătura între nimic din ceea ce creează dl. Moore și ceea ce ne propune dl. Solomon. Michael Moore este un polemist, un Noam Chomsky filmic post-modern, un militant anti - globalizare, un artist virulent critic, care manipulează-dar este voința noastră să ne placă sau nu, nu să îl considerăm reper - folosindu-se de regie, scenariu și mai ales montaj. Filmele sale sunt vădit părtinitoare, Moore în-scenează și desigur, în lupta cu miturile despre binefacerile societății de consum, poate este necesară o abordare grosieră ca a sa, pentru a mobiliza masele și militanții. Niciuna dintre tehnicile moore-iste nu permit însă asocierea și compararea operei lui Solomon cu a lui Moore, aceasta este nepotrivită. Așa cum se spune, se compară mere cu pere. În cazul nostru un pamfletar (Moore) cu un eseist (Solomon). Sunt artiști distincți, cu mize diferite.

Ce pot spune despre filmul lui Alexandru Solomon este ceea se citește pe chipul său, ales pentru a ilustra ediția în discuție a revistei. Acest chip a rămas neschimbat de ne-am întâlnit prima oară, până în prezent. Pe el citești întrebările și povestea din “Războiul undelor”, din “Marele jaf comunist” și din “Kapitalism”. Privirea unui personaj care pare a juca o carte a inocenței dar și a impertinenței subtile prin felul cum atacă istoria modernă a României. Pare și o privire care exprimă nedumerire, o ușoară și amară privire în ochii noștri, care se și ne întreabă cum a fost posibil ? Dacă părea un aventurier cu un deceniu în urmă prin încercarea sa de a realiza astfel de filme, astăzi, după încă un al treilea film, vedem o serie programatică. 

Spre deosebire de dl. C.R., cred că Alexandru Solomon nu este un artist singular în demersul său,  editorialistul sperând să i se alăture și alții. În plan mai larg, publicul este aproape răsfățat de punctele de vedere social-politice ale ale lui de Puiu, Mungiu, Porumboiu, Jude, Nemescu, Mihaileanu, Caranfil și ceilalți. După ce vizionăm filmul, rămâne să ne lămurim la sfârșitul lui, cărui gen aparține, cărei școli românești, care este filiația lui Solomon, îl putem încadra undeva sau este oare redeschiderea unei școli de gen în România ?

Filmul are premieră vineri 23 aprilie, nu am invitație și nu sunt ape o astfel de lista producătorilor. Ca să își scoată banii, trebuie ca peste 100.000 de români să vadă filmul, la cinema. Poate “Kapitalism” să facă așa ceva ? Solomon privește la noi și ne surâde trist-amar, încercând să ne convingă încă o dată să îi acceptăm tratamentul și să ne luăm medicamentul propus de el, spre a ne vindeca. Fără ură !

Exista intelectuali in Romania care sunt contra statutului de membru al UE?

I think I understand position of Mr. Postelnicu. And of course, that of Mr.Ionita. Mr. Andrei Postelnicu sees right because I presume that he sees Romania from abroad. Which makes him see the forrest, not the trees. Whereas, we, standing in the forrest we see mostly the trees. Where are the intellectuals which are seen by Mr. Ionita everywhere around us and where are those unseen by Mr. Postelnicu ?

From 6th of December after finishing a study on the last TV electoral debate, working for 3-4 months on the study, I was sick of the stuff and bullshit. So I have erased the news stations from my TV set cable programming, on both TVs, I rennounced to consume Hotnews.ro and Realitatea FM, and I avoid when zapping to be caught by the news/actuality debates.

I won't get into more details, but saying only that I have seriously re-arranged my media consumption. If you let apart the fishbowl which we think being inside, it means for us we are in the middle of the flock, suprisingly no debate is in the real world.

Let look to the Academy of Economic Studies, name a list of 10 professors which are openly skeptical of the economic and social model of Europe, have written works, have a Ph.D of some sort on that area ? Can you organise a whistle-blower series of conferences of Euro-skepticals lecturers, with academic works in the field ? Let look not in the academia, but in the business world. Take the 300 list of money makers, take the 500 list of money makers. How many of them were openly against the accession, how many funded think-tanks of free-thinking ? I remember only Mr. Tiriac which have said, nomine odiosa, that we should delay accession.

We can continue this discusssion.

One of my projects is a whistle blower series of conferences. Lecturers to speak about the so called "uncomfortable truths". Like the myth of the climate change, or about GMOs versus classical agribusiness with pesticides, or about the fact that pensions are just a pie we must share and why should I pay some people pensions if they did not contribute enough, or about why the agriculture is not considered a for profit business and all of us should pay subsidies ? And so on.

Are there in Romania available rushdies, gougenheims, people with guts to stand against the common sense individualism, apathy, ignorance, obedience ? There are more people like one, Mr.Postelnicu, which are seeking intelectuals to shake this country, which lacks projects, ideas and a fertile debate to upbring change of Romanian society.

Thanks, Tiberiu

Vatra Valaha sau casele ecologice din cob

Ma numesc Tiberiu Cazacioc, parintii sunt din nordul Dobrogei, casa bunicilor de la Topolog, construita intre cele 2 razboaie mondiale, sta in picioare, din lut fiind, cu ceva probleme pe ici pe colo, la vatra de copt paine, la acoperis, dar sta in picioare. M-am uitat la nshpe documentare la Discovery Travel, la traznitii de englezi care construiesc din tot felul de materiale case. Si ma mir de cativa ani incoace de ce nu se construiesc case din lut in Romania, sau alte materiale convenabile, la indemana si ieftine. De ce trebuie folosite BCA, betone, termopane? Ma mai mir inca. Este ca mersul la supermarket. Devine intr-atat o obisnuinta ca uiti si devine un scop in sine. Mie mi-a placut ce am vazut in colectia de fotografii. Am aderat la grupul Yahoo bradulet2009, via Roxana Florescu, de vreo 2 ori am fost si in vizita la Nucsoara. Salut :)

Trandafir vs. Minca, televiziunea locala contra loteria nationala

Interesant ca aceasta candidatura a lui Teo Trandafir a aprins spiritele in Facebook, probabil si in afara acestuia, pe forumuri...ceea ce nu este rau din punctul lor de vedere (daca nu ar fi starnit interes ar fi fost degeaba candidatura, nu ?)...Ce parere aveti de contracandidata ei, d-na Liliana Minca (de vazut colectia Academia Catavencu, pentru cine nu stie ce track record are)..Pentru ca as pune in oglinda ce a intreprins Teo in lumea publica, la mai multe posturi de televiziune (nu sunt fanul tipului de program difuzat pe slotul ei orar acoperit acum de altcineva), prin forte proprii, si ce anume are in portofoliu d-na Minca...mai recent, Teo a lansat o activitate vizionara: emisiunea ei de divertisment este produsa si distribuita numai in retelele locale de televiziune...multi cred ca in Romania exista numai tv-uri nationale.....asta da indrazneala sa deschizi nise catre publicul local. Poate fi un salt mortal dar cred ca merita ca sa fie semnalat de crate cineva, faptul ca exista publicuri locale