Istanbul este in acest an 2010, Capitala Culturala Europeana. La pachet, in primul rand, cu Pecs (Ungaria) si Essen (Germania). Gasiti mai multe la http://www.en.istanbul2010.org. Anul acest am tras o fuga pana la Stambul, sa ne miram si bucuram de concertul U2, dar si sa o ducem de manuta pe Cristiana sa mai vada ceva istorie, din Bizant si Imperiul Otoman, la fata locului.
Stiati ca instrumentarul chirurgical contemporan, catgut-ul, modelul camera obscura, modul de scriere a cifrelor, zborul cu aripi, au fost gandite oameni de stiinta musulmani ?
In Sultanahmet, chiar in spatiul liber, destul de generos, pe latura din dreapta a Ayasofya-Aghia Sophia-Sfanta Sofia, era ridicat un cort imens. Care a stat in calea privirilor noastre si duminica seara, in ziua sosirii la Stambul, si in celelalte zile. Fiind cazati in zona istorica a orasului, ori de cate ori ne planificam un traseu si recurgeam la mijlocul de transport in comun, traversam zona care includea Hipodromul roman, Suleymaniye Camii, etc. Deci cortul mare. Si nu prea solicitat la intrarea, cozile nu erau foarte mari. Mi-am zis in gand, studiind de cate ori treceam pe langa el, ca este o chestie legata de CCE. O fi pe bani, ce-o fi ? Si tot treceam si mai ales vedeam, en passant, din tramvai. Dupa cateva drumuri m-am dumirit cu privire la titlul expozitiei si deci denumirea ei. Apoi in cursul unei alte treceri, pe seara, era marti, am vazut ca era intrarea gratuita si pana la ora 3.00. Dimineata. Deci se poate, si am intuit ca are legatura cu ceva, interesant de vazut. Daca este gratis, este ocazional, si se poate si mai tarziu, dupa ce am ajuns la Berce Hotel si ne-am tras sufletul, le-am propus vecinelor de cazare, sotiei si fiicei mele, sa iesim pe la 22.00 sa mergem la expozitie. Acord total, desi sub influenta oboselii de peste zi.
Ne-am luat deci de mana, am urcat spre Arasta Bazaar, si inca un pic, am ajuns la Hipodromul Roman, si tusti la cort. Nu eram foart multi, era tarziu. Am asteptatvreo 15 minute, unele persoane au renuntat, coada a mai avansat. Dar cum se numea expozitia ? Am uitat sa va spuns: "1001 inventions. Disocver the Muslim Heritage in our world". Mi-am zis ca va fi interesant. Da, va spun acum, a meritat. Pentru ca tot conceptul era minunat gandit.
Participarea la eveniment a avut trei parti. Prima parte a fost proiectia filmului cu acelasi nume, "1001 inventions". Am intrat, ne-am asezat intr-un spatiu organizat ca o sala de proiectie, cu niste banchete simple, tari la sezut. In fata unu ecran de proiectie.
Filmul, cu Ben Kingsley in rolul principal, a durat cam vreo 14 minute. El se transforma in cursul actiunii, dintr-un profesor tutore contemporan, intr-un personaj arab pe nume Al Jazari. Care ia de mana cativa liceeni adolescenti, aflati in mijlocul tehnologiei si al gadgeturilor, avand ca tema de documentare liceala "impactul dark ages asupra lumii moderne". Si le explica ca trebuie sa vada nuantele. Invocand personaje din trecut, Ben le arat si le povesteste cum multe din dispozitivele moderne, inventiile inglobate in ele, scrierea numerelor, au fost de fapt creatii originale ale unor ganditori mulsulmani, cu cateva secole in urma.
Partea a doua, a fost constituita de o oferta de aparate/instrumente/activitati, multimedia si interactive, care, rand pe rand, punea vizitatorul sa experimenteze, sa ghiceasca, sa fie testat asupra cunostintelor sale, fiind supus unei experiente complete cu privire la conceptele transmise de realizatorii expozitiei.
Finalul, era o carte despre cele 1001 de inventii. Spre deosebire de restul expozitiei, aceasta era spre achizitie.
Imediat dupa terminarea Ramadanului, ultima zi a fost miercuri 8 septembrie, au navalit turistii in oras. Si am vazut o coada imensa la cortul cu pricina. Succes garantat. Iar in seara de marti cand am vizitat noi expozitia, am avut parte de ultima vizitare, pentru ca, dupa noi, desi programul era pana la 3.00, au inchis.
Organizatorul si realizatorul expozitiei este o fundatie britanica, care a obtinut finantare din fondurile alocate programului, pentru proiect, numele ei fiind Foundation for Science, Technology and Civilisation (FTSC).
International Awards:
Balik, simit, kestane, harbuz sau pepene. Megapolis-ul Istanbul este un pivot al geografiei europene a gastronomiei. Acolo și doar acolo putem descoperi ceva din felurile de mâncare ale turcilor. Ca să devii fascinat de Turcia, trebuie să vizitezi de mai multe ori țara. Și să iei masa în diverse locuri, precum Edirne, la Çanakkale, la Izmir, în Kușadasi, la Istanbul. În 2012 tabăra noastră de vacanță a fost stabilită în cartierul Kadirga din Istanbul, aproape de Bosfor dar și de Sultanahmet. În apropierea mahalalei se găsea Kumkapî. Un fel de Zona 51 a Peștelui, cu câteva zeci de restaurante ce oferă preparate specifice. De pe deal, din zona Marelui Bazar, coborând agale și la vale, dinspre zona istorică spre podul Galata, între localurile convenționale și bufetele fast food, care marchează traseul, treci fără să vrei printre jaloanele gastronomice ale street food. Balik, simit, kestane, harbuz sau pepene, după cum v-am spus. În 2012 pepenele a fost legal, anul trecut în 2011, întreprinzătorii fugeau de poliție, prin Sultanahmet, împingând pe vine și pe furiș, platforma pe două roți cu pepeni verzi decojiți, tăiați felii. 
Fish bread sau fish kebap sau pește fript. Ekmek balik îi spun turcii. Este nevoie să parcurgi 1200 de kilometri pentru a avea parte de un pește fript la malul Bosforului. Și nu este numai asta, puteți vedea în acest film aici http://bit.ly/TXsyW5. Felul de mâncare în sine este spectaculos de simplu și eficient economic. O baghetă de pâine de lungime medie, despicată în două, un pește fript la tablă, dar în serii mari, ceapă tăiată rondele, niște murături sărate și picante, un pic de zeamă de lămâie. Doar atât ? Nu, trebuie să mănânci acest fel de mâncare la fața locului. La picioarele podului, pe unde se perindă mii de persoane în jurul tău. Ba ca să traverseze podul Galata, ba să treacă prin pasaj către Misir Çarșisi (Bazarul Egiptean) și Yeni Çamii (Geamia Nouă) ori către stația de tramvai Eminonu din mijlocul Ragip Gümüșpala Caddesi. Sunt șuvoaie de omenire ce se scurg în toate direcțiile, către malul celălalt, tot european, al Istanbului. Bărbați și femei, familii mici sau mari, prieteni și cupluri. Zarvă de oameni grăbiți care se opresc 10-15 minute la o măsuță mică din zecile oferite și ocupate, aproape de sol, cu câte 4 scaune în jur. Comanda se execută repede, pe bază de autoservire, direct la mal. Unde ambarcațiunea-grătar-bucătărie se vălurește în tangaj dar și în sus și jos, săltându-se pe apele Bosforului. Echipa de hrănitori de pe vase se compune în primul rând din două persoane care strigă și fac reclamă serviciului, în tradiționalul stil turcesc de comerciant de stradă. Ei preiau și livrează comenzile. Ceilalți membri ai echipei gastronomice sunt omul care prepară peștele și încă o persoană, cel care se ocupă de frigerea zecilor de pești de pe imensa tablă încinsă, lungă de circa 2 și lată de vreo 1,5 metri. Totul amplasat într-o ambarcațiune destul de încăpătoare, o bucătărie plutitoare acoperită cu un coviltir, ca un baldachin, cu modele și inscripții caligrafiate pe un material roșu. Fără toată această punere în scenă în geografia locului, pe care numai istoria otomanilor de câteva sute de ani la poarta Europei, a creat-o, amărâții ăia de pești nu ar însemna nimic. Totuși am nășit la Tulcea, în 2012, recrearea aceluiași produs, la faleză. Primii pași pe pământ românesc au fost făcuți în cadrul Rowmania Fest al Asociației “Ivan Patzaichin-Mila 23”. Deci să vă țineți pofta în cui pînă la ediția 2013 a festivalului. 
După cum cunoașteți, în România covrigăriei i se mai spune simigerie. La nivelul străzii, al consumului popular, în calea oricui trece grăbit și pedestru prin Istanbul, stau vitrinele pe roți cu simit, ale ambulanților. Aceștia vând câteva feluri de covrigi sau simit. Activitatea pare a avea o dublă funcție: socială și culturală. Cele două funcții decurg din emblema patronatoare, tipărită pe vitrinele ambulante. Istanbul Fatih Beleyidisi este înseamnă primăria districtului Fatih al orașului Istanbul. Prin asta am înțeles că vânzarea stradală de covrigi este susținută de municipalitatea locală pentru că dă culoare culturală orașului. Vânzarea ambulantă de simit, de covrigi, este unul din marcatorii culturali ai tradiției pentru vizitatorii zonei. Noi vrem la București, să re-inventăm Viena. Mda.
Un simit costă 1 liră turcească. Specialitatea simit este un covrig preparat diferit față de ceea ce cunoaștem în România. Covrigii preparați în țară sunt serviți calzi, în două sortimente, cu sare sau fără, cu mac sau fără mac. Mai sunt și alte câteva variații în România, sortimente de calitate precum covrigii oferiți de franșiza Petru, cu mozarella, cu cârnați picanți, cu dulcețuri. “Covrigii” din Istanbul sunt simit. Dacă i-am numi prea des covrigi am transmite un mesaj greșit, ar fi asemănați cu cei de-acasă. Simit sunt diferiți așa cum diferiți sunt covrigii din America numiți pretzel. Simit nu au o suprafață lucioasă, ci mată, cu o coajă ce are o anumită grosime, de 1-2 milimetri. Sub aceasta se găsește un aluat puțin crescut, vârtos. Pentru a mesteca simit este necesară o anumită forță de învingere a elasticității moderate a materiei. Gustul este diferit de al covrigilor românești, cărora coaja nu le este atât de prezentă în amestec precum la un simit. O extensie remarcabilă a ofertei de covrigi de pe străzile Istanbulului, sunt localurile speciale numite Simit (Sarayi) Salonu. Elegante, cu deschidere la stradă, oferă mai multe feluri de preparate din aluat pe bază de făină, dar în alte forme. Sunt covrigării cu un nivel mai ridicat, mai elevat al serviciilor decât micile localuri unde se oferă, de exemplu, kebap. Simit Salonlu diferă prin mobilier, au banchete, cu decorațiuni de calitate. Te poți așeza la o masă cu canapele, cu o deschidere amplă, fără geam, către tumultul străzii. De spus că nicăieri, nici la Simit Sarayi Salonu, nu este asociată oferta, cu lactate de tip fermentat (iaurturi, lapte bătut) produse tradițional. 
Umblând pe străzile Istanbulului m-a amuzat să văd scris acest cuvânt dar și pronunțat ca acasă, unde noi le spunem castane. Prima dată când am consumat castane comestibile, s-a întâmplat într-o călătorie la Ljubljana, în Slovenia, în 2002. Acolo, pe riviera locală am dat peste un chioșc, al cărui pivot era de fapt un butoi cu cărbuni deasupra căruia erau prăjite, pe o tablă, castanele. Iar prima dată când am aflat despre castanele comestibile, a fost când citeam în anii ’70, în revista Pif, despre marrons chauds din gura și din povestea unor personaje de benzi desenate. 
