Carrefour este pe pierdere în România și pe pierdere la vedere. Mai multe vești converg spre gândul că rețeaua Carrefour va fi vândută, cui ? Lui TESCO ? Articolul din Ziarul Financiar, cu adevărat muncit de autoare, ne arată că rețeaua, ce ciudat!, s-a întins, dar în loc să captureze mai multă valoare și volum, și-a înjumătățit. Vânzările pe metru pătrat. Întinderea rețelei nu a fost însoțită de creșterea în paralel a plăcintelor vândute. Este de bine sau de rău ? Dacă ați fi activiști Slow Food, v-ați bucura....
Acum câteva zile, o știre nemestecată ne spunea că suma ce va fi cheltuită de români de Paște, este în jurul a 800 milioane de euro. Pretenția de a estima comportamentul unei mase imense de consumatori, cu așa precizie, chiar că bate orice în materie de imaginație.
Ia uite din sursa Ziarul Financiar. Sincer eu nu cred în această construcție care ne spune că "românii lasă", adică este deja vorba prezentul continuu și este un eveniment sigur. Nu vor lăsa, lasă ? Cum de le-a venit ideea asta ?
Iulian Comănescu a fost capturat de o carte, "Crome Yellow" a lui Aldous Huxley și de un dispozitiv Kindle. De aceea spune că s-a simțit prizonier și nu liber alergător, într-o după-amiază. "Atenție! Cărțile provoacă claustrofobie!" Așa vedeți voi lucrurile ?
Eu i-am scris:
"Titlul tau s-ar traduce prin "Atentie! Cartile iti cauzeaza frica de spatiu inchis". Cred ca mai curand te absorb in spatiul lor. Dar este un spatiu care te elibereaza. Nu as vedea absorbirea in "1984" sau in "Baltagul" sau "A Brave New World", ca o recluziune, ci ca o deschidere de noi spatii ale imaginatiei. De fapt cartea te extrage dintr-o realitate fizica finita, pe care o poti exploata doar cu simturile finite. Nu poti mirosi la mai mult de cativa metri distanta, nu poti merge pe jos mai mult de n kilometri pe zi, nu poti vedea mai departe de linia orizontului, mai mult decat iti permite starea vremii si starea acuitatii vizuale. Pe cand cartea, fictiunea sau povestile Bazarului intr-un potential spatiu literar (sa punem), iti deschid limitele. Iar ceea ce previne, obtureaza intr-adevar ratiunea critica, este televiziunea de divertisment, filmul fast food, tot ceea ce iti ofera divertisment, te face sa hahai sau iti adreseaza nevoile primare de continut. It is the opposite!"
La Atmagea ajungi dacă, în loc să cobori dinspre comuna Topolog, venind către Ciucurova, spre Tulcea, mergând spre nord, faci la stânga, spre Brăila. Este un drum foarte bun, ce te urcă deasupra munților dobrogeni, te învârte pe niște curbe, te urcă de două ori la orizont, și, printr-o pădure de salcâmet, te coboară spre localitatea Horia, fostă Regina Maria. De la înălțimea dinaintea ultimei coborâri, se vede la orizont spre nord, întinderea impresionantă a munților Măcin, spre nord. Lacul de acumulare Horia și drumul DN222A ce duce spre axa Văcăreni-Isaccea-Luncavița-Tulcea, pe malul Dunării. Pe acest drum, între intersecția către Ciucurova și cea către Brăila, se găsește localitatea Atmagea.
Ea a fost creată în secolul XIX de coloniști germani, ca și Ciucurova. Acolo a trăit sora bunicului meu patern, tanti Dunia. Dunia Cazacioc, căsătorită cu Mitică Băsceanu. Doamna Paula Popoiu este directorul general al Muzeului Național al Satului, este etnolog specializat în cultura Dobrogei.
Cea mai recentă lucrare a sa este ATMAGEA. În carte se află fotografii cu casa mătușii mele, tanti Dunia și a soțului ei, Mitică. Am vizitat-o în 2011, cu familia, când ne întorceam de la Balabancea, cu o soră de-a tatei și cu o verișoara primară de-a ei. Ele m-au dus la casa mătușii lor, sora taților lor. Unul era Haralambie (tatăl Vioricăi), celălalt Ion (tatăl Nadiei). Casa surorii taților lor. M-am bucurat că această casă apare într-un studiu. Mai jos reproducerile.
O poveste despre ZENTIVA, SANOFI Franța, PEUGEOT și LIP. Despre sindicate, politicieni, globalizare, falimente și politicieni. Demonstrația în continuare.
Nu știrea de mai sus ci o alta, cu ceva timp în urmă, mi-a atras atenția. Pentru că are legătura cu criza. SANOFI are probleme în Franța, vrea să închidă un laborator de cercetări, care folosește circa 200 de angajați. Acum, știți cum este în Franța socialistă. Nu închizi o fabrică cînd vrei tu, management, acționari/acționari. Trebuie să fie și sindicatul de acord, și partidul de guvernământ (nu râdeți, nu râdeți!!!).
Ce s-a întâmplat la București, la AGA Zentiva ? S-a aflat că compania din România a împrumutat SANOFI, în Franța. Măi, ce curios. Nu doar profit repatriat, acum mai și împrumutăm compania mamă, din medicamentele ce le-au cumpărat românii. Adicătelea consumatorii români susțin headquarter-ul ?!
Laboratorul SANOFI este un OLTCHIM al francezilor în felul în care părțile implicate trag în stânga și în dreapta, populist. Așa se întâmplă și la MECHEL Câmpia Turzii. Oamenii se imflamează, pe bună dreptate. Politicienii se bagă în față uneori. Alteori se ascund. Și totul este o bălăceală mortală cu miros de faliment. Încet dar sigur. În Franța, dacă nu mă înșeală memoria, președintele chiar și primul ministru au cerut un pic de atenție, nu se închide un business așa de ușor.
Există precedente din astea sindicalisto-blocante. Hai să ne întoarcem la Franța. Acolo, în anii '70 încă se făceau experimente fourieriste, cooperativiste. Trebuia închisă o uzină, LIP. Sindicatele s-au mobilizat și au ocupat fabrica. Experimentul nu a ținut mult. S-a numit autogestiune muncitorească și era teoretizată de stânga, ca soluție la criza capitalismului. La acea vreme Republica Socialistă Federativă Iugoslavă predica și practica chipurile același tip de gestiune, cea munctiorească. Ce s-a întamplat ? LIP tot a dat faliment câțiva ani mai târziu. INFO aici http://en.wikipedia.org/wiki/LIP_(company)
Wikipedia
Ideea este ca SANOFI nu este un caz singular. PEUGEOT are probleme de vreo 2-3 ani, public. Tot în Franța. Atât Sarkozy cât și Hollande s-au pus contra la închiderea unor capacități de producție ale PEUGEOT. Care producător a spus clar că nu poate susține decât cercetarea în Franța. Deci, aceeași atitudine politicianistă, de tipul "Stați așa, capitaliștilor, mai cu grijă cu business-ul pe scări!".
Vă mai aduceți aminte ? Probabil că da. Un fals taximetrist la locul nepotrivit, un sistem de agățare al clienților de tip mafiot și un efect tragic o tânără răpită, abuzată și asasinată. Ce nu au putut face românii, cei ce participau la acel sistem pervers de transport la București (multe administrații și politicieni au dat din umeri) a reușit Yurika Masuno, dincolo de noi. Poate exagerez. Trebuia să se poată schimba ceva și fără această tragedie...avem touch screen, comandă pentru taximetre. Nu asasini! Mulțumim Yurika Masuno!
Anglo-saxonii, din câte știu eu, înțeleg prin common sense, ce înțelegem și noi ? Adică, bun simț, simțul comun, ceea de regulă este o normă comună ? În cazul prezentat mai jos, bunul simț mi-ar spune că pentru o perioada așa lungă de timp, de vacanță, muzeele, colecțiile, ar trebui să fie decshise publicului, etc. În cazul prezentat mai jos, al Muzeului Național al Satului, nu este așa. Din 50% de români (estimați a sta pe la casele lor în această vacanță de Paște) câți ar fi putut fi țintiți cu programe muzeale ?
Așadar în 1 mai, MNS Dimitrie Gusti deschis, dar închis între 2-6 mai 2013, conform HG.
MNIR, MNAR, MNAC, închise, dar deschise în celelalte zile. So what ? Chiar așa, so what ?
Grăsimea nu este același lucru cu colesterolul. Înlocuiți uleiul de suport când umeziți tigaia, cu vin alb. Folosiți ierburi aromatice în loc de unt, margarină, pentru gustul mâncărurilor. Etc.
Sunt un fan al Visual.ly și al graficelor, al infograficelor. Care iau niște ziceri și le pun în imagini, ca să bagi mai bine la cap. În acest infografic al unei asociații de vinificatori ni se dau câteva reguli simple despre cum să alegem vinul, să îl consumăm. Și cum să evităm să bem vin prost. Iată mai jos.
Hrana și tipul de agricultură, sunt câmpul de bătaie politică, economică, socială și culturală pe scena globală. Acum și între Michelle Obama și Monsanto. Pe bune sau nu. Monsanto este, conform unei părți a opiniei publice, răul pe pământ. După alții, nu. De numele acestei corporații care se ocupă de biotehnologii, sunt legate OMG-urile, organismele modificate genetic. Nu este singura companie din lanț, nu are cum să fie, dare este cea mai cunoscută. Monsanto este ciuca bătăii pentru organizațiile non-guvernamentale care apără biodiversitatea, mediul, etc. Ele atacă și critică compania ca atare și cercetarea in biotehnologii, mai pe larg, pe motive religioase, culturale, legate de dezvoltarea durabilă, de exemplu. De cealaltă parte se găsesc productiviștii, aș putea putea spune. Cei care văd numai creștere economică, care consideră că reducerea resurselor și materiilor prime ne împing către cercetare și organisme transgenice, nu spre reciclare. Biotehnologiile sunt cele care ar permite să ne menținem un stil de viață expansiv, extensiv. În mare măsură toată aceste dezbatere este legată de hrană. Mai apare în ecuație o soluție, cea care propune așa-numitele alimente de tip novel, novel foods.
Așadar un pic de haz nu strică, precum în recenta dispută publică ditre economic și politic. Monsanto a criticat-o pe prima doamnă pentru că promovează agricultura tradițională. De fapt Michelle Obama este de parte celor în nevoie și de partea unei mișcări culturale și politice în America, determinate în ultimii ani de criză, preocuparea pentru hrană și reîntoarcere la natură, la supraviețuire, la agricultura de subzistență, a revenit. Ca soluții pentru cei marginalizați. Prima Doamnă se folosește de grădina de la Casa Albă în cadrul unui program mai larg în care s-a implicat, cel legat de hrană, bucătărie, problema obezității în America. Pe de altă parte, recent președintele Obama a semnat lege despre care opinia publică 'contra-Monsanto', consideră că este în favoarea marii companii și o protejează. Trecem deci în revistă și acest punct de vedere.
Ca să înțelegem ce înseamnă femierii la americani și patima lor pentru agricultură merită să vizionați clipul despre Dodge și fermieri și Dumnezeu, proiectat la Superbowl în acest an. Vă invit la film și pun o întrebare retorică, este pe bune această dihotomie buni/răi, sunt soții Obama două părți ale unei atitudini schizofrenice ?
Conform lui Alessandro Amato, un italian cu afaceri in Romania de 23 de ani (ex. Cellini) "[...] piata de lux din Romania este 60% in Bucuresti [...]" iar vanzarile anuale de bijuterii si ceasuri de lux sunt de 20-30 milioane de euro. Cica in Italia un produs de lux este peste 5000 de euro, iar in Romania, este cel de peste 2000 de euro.
Ministrul pentru buget Liviu Voinea planifica pentru perioada pana in 2016, venituri bugetare in PIB de doar 34%. Domnia-sa spune, ca un politician versat, ca nu ia in calcul "imbunatatirea colectarii" pentru ca inseamna venituri certe. Ce inseamna asta? Ca dl. ministru nici NU are de gand sa isi puna problema reducerii evaziunii fiscale. Da, un ministru socialist.
D-na Maria Grapini, ministru delegat pentru IMM, turism (19 aprilie 2013): "Nu este suficient să promovăm o siglă în promovarea unui brand sectorial, ci trebuie să avem produsele, iar noi nu avem încă produsele puse la punct. Şi atunci dacă ne perfecţionăm produsul de tratament balnear, produsul de turism eco în Deltă, o să facem conferinţa Organizaţiei Mondiale a Turismului, în luna iulie, în România, pentru prima dată, şi o să-i ducem şi în Deltă, şi în Transilvania să vadă cetăţi, să vadă ce avem mai frumos. "
[Nota bene: Nu este publicitate mascată, ci o poveste adevărată. Toate imaginile sunt din situl Artmark. Link-urile sunt oferite în toate referințele. Mulțumesc d-nei Simona Cordoneanu de la Artmark, Alternative Channels of Distribution Relationship Manager, pentru invitarea la licitație și încurajare. Deci.]
Cronicari de plasamente alternative și despre talciocuri
Artmark mi-a atras atenția pentru că cunosc de mai mulți ani o persoană care publică cronică de licitație în Bursa, dl. Marius Tița. Cel mai recent articol al său îl găsiți aici. Chestia asta mi s-a părut interesantă atât de mult încât am pus pe listă cunoașterea acestui tip de experiență precum și a ceea ce este legat de ea. Pentru o Românie ieșită din comunism, ce înseamnă circulația bunurilor culturale ? M-au fascinat talciocurile, atât cât, pietonal, aveam ocazia sa dau peste ele. De exemplu, un talcioc ante-decembrist era undeva pe la poșta Vitan, cam pe acolo unde acum, înainte de policlinica Vitan este o parcare și un drum ce face legătura între calea Dudești și calea Vitan. Dar asta a fost demult. Acum, unul din cele mai cunoscute talciocuri de obiecte vechi, rămășițe ale glorie sau mediului domestic din timpul comunismului, se găsesc la podul Vitan-Bârzești, în preajma târgului de mașini Autovit. avem deci licitații de artă, cum li se mai spune, mișcarea circulatorie a bunurilor domestice și ocazii și piețe. Artmark este administratorul unei astfel de piețe.
Școala despre piața artei, Dalles, Calea Victoriei, MNAR
Al doilea motiv pentru care am remarcat ceea ce face Artmark, este acela că, într-un supliment Ziarul financiar plătit de casa de licitații, am dat peste un curs de despre piața de artă. Chestia care era cumva în mintea mea, de mai mult timp. Artmark a creat un Institut de Management al Artei. România este o țară săracă în multe aspecte ale sale. Nu avem o piață de artă fotografică. Nu avem decât o firavă piață de artă, piese de colecție, antichități. O mișcarea de revalorizare care a început în anii 1990 cu micile consignații de peste tot, ce ulterior, după ce au vândut ce s-a putu vinde, au dispărut. Cred că la acea vreme, imediat după căderea regimului comunist, consignațiile erau și au fost câțiva ani, modalitatea cea mai lipsită de risc să faci comerț. Cu importuri. Și cu vechituri de prin case. Era o piață incipientă. Anii din urmă au arătat o consolidare a comerțului desfășurat prin case de licitație. Care s-au implicat și în educarea pieței. Desigur este un instrument clasic, să organizezi cursuri. Dar este corect și este vizionar să faci asta. Cursuri despre artă, non-formale, organizează pe o veche filieră dinainte de 1989, Universitatea Populară Dalles. Apoi, de câțiva ani, Fundația Calea Victoriei a deschis o nișă organizând cursuri pe diferite teme, inclusiv desrpe artă. Muzeul Național de Artă a României (MNAR) organizează și el vizite ghidate. Le știu pentru că prin toate astea am umblat, observat și am încercat să înțeleg, ca să îl ajut pe Bogdan Cătălin, fiul nostru, să aibă acces la cât mai multă educație despre artă. Revenind la povestea cu suplimentul din Ziarul financiar, mi-a atras atenția cursul de înțelegere a pieței de artă, pentru că a fi artist înseamnă a te pricepe la artă, la ce înseamnă o piață, cum circulă valorile, cum se vând și cine negociază. Dacă nu ai un anumit spirit de observație, dacă ai un pic de spirit antreprenorial, peste talentul artistic, ai dificultăți în a-ți vinde talentul.
Ce se întâmplă la o licitație
Nu este atât de simplu. Într-un an se organizează zeci de licitații de către o casă de licitații, deci posibilități sunt. Fiecare licitație este o piață în sine. Artmark se află în casa Cesianu-Racoviță. Poți vedea obiectele în cataloagele organizației, le poți vedea la expoziția case de licitații, la sediu. Și mai pot fi văzute la licitație. Fiecare organizare de licitație are o mecanică fără greș, cu actori, regizori și recuzită. Pre-vizionarea, cataloagele, situl și publicitatea sunt esențiale. La locul licitației, care de regulă este un hotel cu o vocație de calitate, în preajma sălii, sunt expuse o parte din obiecte. În cutii de lemn cu geamuri de sticlă, expuse sub spoturi de lumină care încearcă să focalizeze interesul viitorilor posesori dar și al celor care tatonează. Licitația are organizat un punct de recepție, cu case de marcat de toate felurile. Nu se face economie la personal. La servire, la manipulare obiectelor, echipa de suport în sală, asistenții pe telefon, announcer-ul. La început, poți vede deci o parte din obiecte. Poți bea un pahar de vin de calitate, sec, roșu sau alb. Poți servi mai multe feluri de cafea bună, cred că a fost Lilly. Pe parcursul licitației chelnerii se plimbă prin sală, oferind pahare de vin, pe tăvi de inox. Sala este suficient de mare, în fundal este amenajată o scenă. Un ritual interesant, cu pași cunoscuți. Prezentare pe ecran a obiectului, lectura prețurilor, bidding-ul, adjudecare. Și confirmarea estimării pe care fiecare în sine sa a făcut-o, încercând să își antreneze flerul de a ghic urcare, păstrarea nivelului, anularea licitației. Se poate licita în sală, poți intermedia, poți licita online, poți asista, poți încerca emoții.
Personajele
M-am uitat în jurul meu să văd, pe baza unei grile de prejudecăți și clișee, ce fel de oameni sunt în jurul meu. Chibiți în vârstă, oameni care intrau și ieșeau, cumpărători direcți, spectatori, o sală pe jumătate plină, așezată pe o ușoară emoție care plutește în aer. Un fel de joc subtil de Loto-Prono, de păcănele, de Las Vegas. Poți avea emoți și dacă licitezi în gând. Poți avea emoții gândindu-te la depășire sau nu a prețului maxim estimat, ca să vezi dacă ai avea cât de cât simț, să zicem, să devii negustor mic-mic, de artă. Nu am văzut oameni care să pară bogați sau măcar spălători de bani. Mai degrabă am rămas cu impresia că este vorba de mici investitori care cumpără sau văd cum se vinde, care estimează cum ar merge lucrurile pe piețele secundare, mai mici.
Obiectele: o hartă a României Mari, de la 200 la peste 3.000 de euro
Nu intru în detalii, dar prezența unora dintre ele a fost surprinzătoare artefacte ale epocii comuniste, cărți de vizită semnate de gen. Ion Mihai Pacepa și Manea Mănescu, lângă invitații la petreceri comuniste. Steaguri de detașament pioneresc. Săbii masonice. Sticlă de vin foarte veche, etc.
Nu mă mir
Sigur că îți este asigurat tot confortul necesar pentru a te simți bine ca investitor sau ca potențial investitor. Cumparator ? Sigur că se plimbă paharele de vin, că ai tot confortul. Dar interesul este să te simți în largul tău, prețuit sau prețuită, pentru a te putea concentra pe piața, pe acțiune. Este vorba de fler, bani și de încercarea de a nu-ți irosi resursele într-o adunătura de potențial, care va zace în casa ta. La urma urmei, nu este cea mai lichidă investiție o sabie masonică. Dar pe termen lung, cine va conduce lumea ?
Bonus
La ieșirea de la eveniment, după emoțiile, fără bani, de la spectacolul licitație, am dat în holul de la J.W.Mariott peste o lansare. Roberto Cavalli la București. Cu un Cătălin Botezatu by-his-side, zeci de mânuitori de aparate de fotografiat și filmat, lume-lume. Și multe femei mai înalte decât mine. Doar atât. Mi s-a părut totuși apogeul deșertăciunilor. Filmele în continuare. Bucurați-vă și mirați-vă de lumea în care trăiți!
O mare companie britanică a preluat operațiunile comerciale din România ale Bricostore. Asta înseamnă că este de bine pentru noi și pentru compania britanică ? Ea a cucerit o cotă de piață pe care și-au amenajat-o cei de la Bricostore. Ne mai spune știrea că suntem și mai mult o piață globală, nu locală și că o eventuală deschidere către zona euro, mai devreme sau mai târziu, va plasa România într-un climat concurențial și mai acut competițional.
Vestea proastă este că Bricostore nu a reușit să se stabilizeze pe piața românească? Dacă îi mergea bine, de ce dispare ? Dacă face parte dintr-un grup mai mare, a fost "măritată" compania cu tot cu piață, pentru că timpul nu mai are răbdare și este nevoie de bani? La sursă.
Ce nu vă spune media este că ea selectează știrile. O veste bună maschează adesea o veste proastă. Sau un pahar poate fi pe jumătate plin sau pe jumătate gol. Evident, depinde din ce unghi este privit și de cine. Suntem atenți la ce se întâmplă. Ca să aflăm unde ne situăm și cu cine. Per ansambalu, ne merge din ce în ce mai prost sau din ce în ce mai bine ? Ce ne spune și această știre?
Este probabil un lucru comun să te întrebi, Adrian Sârbu legendă sau mit ? Mogul sau antreprenor ? Vizionar sau manager dictator ? Asta este astăzi, mai multe persoane în una. Este vorba de peste 20 de ani de activitate în politică și media, între politică și media. După ce am citit articolul lui Iulian Comănescu despre Adrian Sârbu, am început să re-țes ideile despre dl. Sârbu. Oare ce era el înainte de decembrie 1989, mai ales ce fel de om ? Cum erau filmele pe care le lucra pentru studioul cinematografic Alexandru Sahia ? Ce subiecte abordau ? Era el un talent regizoral ? Care era locul său în lumea documentariștilor ? Unde funcționa o ierarhie valorică, ce a dat maeștri documentariști dar și regizori de film artistic, și profesori. Cea mai spectaculoasă expresie a lui Adrian Sârbu, pentru mine, a fost clipul de recrutare de personal pentru Consiliul pentru Reformă și Relații Publice al guvernului României, din 1990. Erau imagini luate din helicopter, în zbor deasupra pieței Victoriei, cu un mesaj înălțător, pe măsură. La selecția de personal am fost examinat de Rodica Georgescu, cumnata prim-ministrului Petre Roman, de George Marinescu (odihnească-se în pace!). În cadrul CRRIP exista un departament pentru presă și comunicare, șeful CRRIP era Adrian Severin, iar șefii de divizii erau Rodica Georgescu, Dorel Sandor, Vladimir Pasti, etc. La vremea aceea dl. Sârbu a fost implicat într-un scandal cu cote de hârtie de ziar, în care s-a contrat cu Petre Mihai Băcanu. Practic lui Sârbu i s-a pus în cârcă faptul că ar fi cenzurat accesul la hârtie, ziarului de opoziție, anti-fesenist, de la acea vreme, România liberă. Ca urmare a presiunii publice și politice (sau pentru că era ocazia potrivită?), Adrian Sârbu a plecat de la guvern. De aici încolo începe poveste mea și a altor colegi de generație. Și povestea lui Adrian Sârbu. A fost mai întâi Curierul Național (n.1991), un proiect pus pe picioare de el, cu frații Păunescu, apoi Mediafax (n. 1991). Mi-aduc aminte că primeam patru pagini, frumos tipărite, la birou din buletinele Mediafax, ceva ireal la acea vreme. Când Agerpres produce informație la greu, Radio România- RADOR testa livrarea de informație prin Internet (în 1992), era o luptă grea, în coasta industriei comuniste de știri de agenție. Am avut apoi parte de o întâlnire la un ceai cu Adrian Sârbu, în 1992, când mi-am permis să cer o întrevedere cu el, pentru că nu înțelegeam de ce tot trăgea să mă angajeze Mediafax și Mihnea Vasiliu, mai ales pentru ce bani. Evident a fost o întâlnire scurtă, am pus vreo două întrebări la care nu am primit răspuns, pentru că au intra niște oamei în birou. Și cu asta s-a rupt filmul, am plecat. Ani după aceea am avut ocazia să lucrez pentru PRO TV, emisiunea "Prima pagină", sub conducerea Iolandei Stăniloiu și împreună cu Radu Moraru. M-am întâlnit cu legendarul Sârbu care intimida pe mulți, la lift (nu era singura întâlnire, dar celelalte întâlniri din 1996-1996, erau la niște ședințe de redacție al PRO TV). Am urcat împreună și i-am spus cine sunt, pentru cine lucrez și de recrutarea cu elicopterul. Și-a adus aminte, dar cu detașare. Mai am multe de spus, și nu cine șite ce secrete. Dar trebuie spus că, în bine sau în rău, Adrian Sârbu este un om de manual. Nu știu, management media, vizionar, schimbător de societate, exemplu prost (destul de tiranic), dar cine suntem noi să judecăm ? Noi nu suntem istoria, îi urăm succes!
Da, este un concept creativ încântător, sunt de acord cu Iulian Comănescu (articolul său AICI), deși Pepsi este la locul lui pentru ca era Pepsi și înainte și Pepsi acum. Consum și eu uneori produsele Meda și sunt atent în ultimii ani, datorită proiectelor în care am lucrat, la evoluția industriei alimentare. Dar serios vorbind, nu știu cât de "încântătoare" sunt produsele celor de la MedaProd. La o presiune imensă a industriei alimentare asupa prețurilor, cât-mai-scazute, pe o piata comoditizată, unde ai o bătălie a prețurilor, se adaugă încă o presiune diferențiatoare: salamul pentru Dorel. Ca și la "băutura de tip coniac Unirea" și aici este vorba de sub-produse alimentare. Nu produsul alimentar de calitate este ținta, ci punerea unor produse de slabă calitate nutritivă, în mâinile clasei muncitoare. Trebuie spus ca Unirea era un subprodus alimentar, un coniac fals și că până la urmă compania care îl producea a intrat in insolvență. EuroAvipo și-a dublat veniturile în 2004 de pe urma lui Dorel. Dar cu ce costuri pentru sănătatea românilor ?
NB: Aș mai observa că diferențiatorul este acelă că mezelurile sunt pentru cei care muncesc, nu gândesc. Pentru cei care merg la muncă, nu la birou. Trăiască deci lupta de clasa, adusă acum, cu duioșie și nostalgie, în prezent.
Sursa imaginii este situl lui Iulian Comănescu, unde puteți lectura tot articolul dar și multe alte idei.
