O poveste cu tarani

Slow Food şi Pig Business. Slow Pig, porci de la fermă nu de la fabrici!

Terra Madre se apropie şi de aceea nu uit să mai dau o raită prin ferma noastră. Cu sau fără porci ?

 

Nu vă temeţi că vom muri de foame, deşi suntem ameninţaţi mereu cu asta. Se moare de foame, nu pentru că nu este de mâncare, ci pentru că lipsesc banii. În Uniunea Europeană, 35% din mâncare se aruncă. Daca sunteţi prin preajmă, la Festivalul de film ASTRA de la Sibiu, puteţi vedea şi “Pig Business” sau “Afaceri cu porci”. Robert Kennedy jr. este unul dintre cei care apare în acest film pentru a ne spune cum sunt afectate comunităţile rurale. Mai avem timp, în România, să corectăm greşelile făcute în ţările dezvoltate de către marile corporaţii agro-alimentare. “Pig Business” un film ce critică pe cei care, în complexuri zootehnice imense cresc animale, le chinuie (economic viabil) şi le sacrifică. Porcul de fabrică este mai ieftin pentru că marea fermă zootehnică a externalizat costurile către restul comunităţii. În jurul unei mari ferme zootehnice apa este poluată, aerul pute şi dacă cineva este critic faţă de acestea, marea companie are mijloacele pentru a închide gura celor nemulţumiţi şi astfel limitează dreptul la libera exprimare.

 

Dacă am susţine producţia la scară umană a producţiei de carne de porc, am revitaliza micile ferme, am stimula comerţul cu aceşti mici producători, pieţele de fermieri şi micile măcelării.

 

Porcul de casă este mai gustos

 

Politicienii ar trebui să apere fermierii împotriva importurilor de carne de porc ieftină, nu prin măsuri imposibile, datorită statutului de ţară membră a Uniunii Europene, ci prin programe educaţionale, prin măsuri de informare.  Trebuie încurajaţi fermierii să ridice standardele de creştere a porcilor, să crească rase de porci autohtone, să fie realizate produse din carne de proc, de calitate, tradiţionale. În calitate de consumatori noi am putea susţine producţia locală de caren de porc pentru a susţine consumul local şi este timpul, ca români, să ne cerem dreptul la a cultiva, creşte şi a ne alege hrana din resurse locale.

 

Ce se întâmplă la alţii

 

În 2010, în statul Missouri din SUA, o subsidiara a celei mai importante companii de creştere a porcilor, a fost condamnată la 11 milioane dolari amendă pentru mirosul oribil pe care îl degaja imensa fermă de porci în comunităţile dimprejur. Cu 20 de ani în urmă, în statul Carolina de Nord, existau 27.500 de ferme mici de creştere a porcilor. În prezent, au fost înlocuite în totalitate de 2.200 de complexuri de creştere a porcilor, 1.600 din ele fiind în proprietatea unui singur mare operator mondial. Acest mare operator controlează 85% din producţia statului, ne spune cei care au făcut documentare pentru “Pig Business”. Fiecare fermă, abator mare a distrus 10 ferme de familie tradiţionale cu doar 2-3 locuri de muncă din acele complexuri. Asta este în America. În România, se ridică osanale la tot ceea ce este mare, foarte mare, gigantic, în materie de agricultură industrială.

 

Ce rezultă?

 

Mâncare multă, ieftină, bună, gustoasă. Chiar aşa, cât de mult putem industrializa producerea mâncării, cât să nu fie trecut pragul lăcomirii ? Suntem siguri că marile companii, sunt încorsetate suficient de reglementări şi că acestea ne apară de abuzul de chimie alimentară, pentru a nu se face cât mai mult profit în dauna sănătăţii consumatorilo ? Vă propunem, de aceea să adoptaţi ideile Slow Food şi să susţineţi “Slow Pig”.  Care este o mişcare ce promovarea creşterii şi consumării de carne de porc de rasă autohtonă. Dacă vă puteţi imagina că asta se numeşte “heritage pig” ? Găsiţi crescătorii de porci de rasă autohtonă, să ne bucurăm de ei. Scrieţi mai jos. Aşteptăm provocarea nu numai porcii în serie de la abatorul industrial. Are cineva curaj sâ gândească altfel despre porc ?

Slow Food: La malul Bosforului, să beti şalgam suyu

De unde ne vin murăturile? Sunt din Balcani, doar din România? Dar minunate sunt. După întâlnirea noastră cu murăturile asortate de la Puiu Badea, despre murături astea românești, ce s-ar putea spune? Că sunt acre, că sunt sărate, că sunt de toate felurile. În primul rând se pot mura multe feluri de fructe și legume. Nu doar verze murate, cum găsești la piață. Și spunem "se pot mura", pentru că este vorba de minunata murătură pregătită în casă. Slow Food nu înseamnă să cumperi murături de la magazin. Și nu înseamnă orice fel de legume și fructe, depinde cum au fost crescute, cu câte substanțe chimice ajung în farfuria noastră. Ce feluri de legume și fructe și ce feluri de murături ați preparat la borcan? Castraveți, varză, și regina gătelilor în saramură, murăturile asortate. O corectură, am greșit, murătura bună și delicioasă se prepară la butoi de lemn. Dar asta este mai greu de făcut la bloc. Să enumerăm: se murează gogonele, mere, gutui, pepeni galbeni, morcovi, conopidă, gulii. Să revenim la murăturile noastre.

Puiucu, un produs local

Ce se mai poate inventa în materie de murături? Curaj, se poate inova și se poate crește un brand local, care acum a ajuns destul de cunoscut, "Puiucu". Îndrăzneală, bun simț, fără înșelarea cumpărătorului, un pic de ambalare cu gust, un site și murăturile asortate se cer. Această elită a murăturilor a ajuns și la Târgul Țăranului-Earth Market. Și a căpătat importanța sa, de garnitură de sezon pentru diverse mâncăruri din bucătăria tradițională. Deși, drept să spun, eu poftesc la acritură și pe burta goală, cu niște pâine țărănească. Ce spune familia Badea despre năstrușnica lor idee? "Am început treptat, fiind prezenţi săptămânal la Târgul Ţăranului de la Piaţa de flori “George Coşbuc” şi la Târgul de produse tradiţionale de la Muzeul Ţăranului Român. Apoi, am pătruns cu murăturile asortate şi în cadrul  magazinelor cu produse tradiţionale româneşti şi produse ecologice  din Bucureşti şi din Corbeanca de unde borcanele noastre frumos aranjate au dispărut rapid de pe rafturile magazinelor."

La Bosfor lângă Galata, zeama iute te dă gata!

Legătura cu murătura și cu turcii, este simplă, pentru că este vorba de o combinație inedită. La picioarele podului Galata, pe unde mișună în același timp sute de persoane, se află la mal, mai multe vase pe apă, care se clatină tot timpul, odată cu mișcarea apei. Trei operațiuni se petrec: pregătirea peștelui pentru a fi fript, întreținerea focului sub suprafață de tablă și apoi frigerea lui, în final fiind pus în mijlocul unei bucăți de pâine cu roșii, cu varză. Totul într-o viteză remarcabilă: chemări în întrecere, la comanda de fish-kebab, de către toți ofertanții. O coadă scurtă și vioaie la servire, la marginea vasului, apoi ochirea unei mese mici, cu scăunele, la care să te așezi și să înfuleci, rapid sau molcom, aromatul pește fript la tablă. În jurul tău zeci de alte persoane, câte unul-câte doi-câte patru, înfulecă și își holbează ochii de poftă. Mirosul plăcut de pește fript, nu de mici, aromează tot spațiul aerian și la sol. Iar la fiecare măsuță, câte o butelcuță de 500 ml, cu zeamă de lâmăie. La fiecare masă, sticloanța este acolo, și râmâne acolo. Adică, dacă m-ați înțeles, nu pleacă nimeni cu ea acasă și nici nu stă nimeni, în toată agitația de acolo, să te păzească să nu iei cumva licoarea cu tine. Și, că aici este șpilul, nu te prinzi de la început, alături sunt niște cărucioare, servite de niște turci, cu multe vase de plastic transparente. Umplute cu lichid ușor tulbure, de diverse mărimi, cu murături. Cu mirare și curiozitate am constatat, la a doua încercare de fish-kebab, că după terminarea acestui fel de mâncare, turcii își cumpărau la păhărel de plastic, de tăiat greața, murături. Și mâncau tacticos, înțepând și culegând cu o scobitoare, plăcutele și minunatele murături. Cheia poveștii: murăturile erau iuți și sărate ocne. Cea mai tare chestie a fost, peste asta, să găsim în magazin, în cantități serioase, zeamă la sticluțe. Roșie și iute, care era din ce? Am crezut că era din varză, ceva. Ei, nu, erau sticluțe cu zeamă de morcov roșu, murat. Tot pentru fish-kebab. Ei, v-ați gândit vreodată la o afacere cu zeamă iue-iute de morcov murat, la sticlă, îmbuteliată? Turcii, da! Șalgam suyu!

Slow Food: România, o națiune Slow Food dotată cu eco-gastronomie

Slow food nu mai este din anul 1986 doar o sintagmă. Este o mișcare internațională ce reunește peste 100.000 de persoane, în peste 1300 de grupuri. Din America, în Europa, prin Africa și India, precum și în Orientul Apropiat dar și Extremul Orient, oameni care venerează hrana, dar nu mâncarea. Este renașterea plăcerii de a se hrăni a oamenilor și nu doar activitatea de a prepara, înghiți și digera alimente. Organizația non-guvernamentală non-profit Slow Food International a luat ființă în anul 1989 la inițiativa lui Carlo Petrini (video). Una din poveștile fondatoare este că înființarea unui restaurant de tip fast-food, în localitatea italiană Bra, a coalizat energiile și interesele unor oameni care vedeau în aceasta un semn că modul de viață liniștit, patriarhal, tradițiile culinare locale, erau atacate frontal. Plăcerea aceea de a lua masa cu prietenii la restaurant, în oraș, era amenințată de mâncatul pe fugă. O altă poveste cu tâlc, invocată de Petrini, este legată de o tocană cu ardei, redescoperită într-un restaurant italian. Avea un gust diferit de cel plăcut, încercat cu ani înainte, schimbat pentru că se renunțase folosirea ardeilor  locali, în favoarea cultivării ardeilor olandezi. Ați înțeles ideea? De Slow Food le este frică celor care practică agricultura industrială și duduie cu motoarele industriei alimentară. Viitorul este al eco-gastronomiei.

Viața pe fugă vine la pachet cu mâncatul pe fugă

Reîntoarcerea la plăcerea de a găti. Slow food înseamnă să repui la locul ei, întâlnirea familiei în jurul mesei. Să gătești în casă și să îți faci timp să înțelegi hrana, chimia alimentară tradițională a pregătirii hranei. Să iei din nou, în bucătărie, toate ingredientele care fac un fel de mâncare gustos, să reduci partea de semipreparate și preparate ce provin din industria alimentară, pe cât este posibil, să apreciezi cu adevărat legumele și fructele proaspete. Ce este mai potrivit pentru un copil, pentru un adult, decât să mănânce gustos și preparat de mâini harnice, în oale și ulcele, supe, ciorbe, borșuri, tocane, dulciuri, preparate din carne, legume, verdețuri? Este mai potrivită fuga la un restaurant rapid? Uneori da, însă nu prea des. Statisticile, nu numai pentru lumea bogată, dar și pentru români, arată că toate ingredientele din localurile de mâncat în picioare, care în mod artificial, cresc pofta de mâncare, au un preț: creșterea numărului de cazuri de obezitate, boli coronariene. Masa de acasă sau la restaurant, în oraș, înseamnă prieteni, familie, comunicare, înțelegere.

Nu tot ceea ce este roșu, rotund și strălucește, este proaspăt

Și nici gustos. Probabil a plecat cu câteva zile în urmă din ferma de la mii de kilometri, dar est tratată cu substanțe chimice să țină cât mai multe. Cei care vând semințe de legume fără gust susțin că este vremea producțiilor urașe la hectar, nu a legumelor cu gust. Că slow food, eco, sănătos și natural este o modă. Când vezi doar profituri, este normal. Abordarea de tip slow food și organizația internațională Slow Food, precum și alte mișcări de felul ei, susțin că dacă vrem legume proaspete și gustoase, trebuie să încurajăm piețele locale, prezența micilor fermieri din apropierea orașelor, în piețele țărănești. Cu cât sunt mai aproape de piață fermierii, cu atât legumele sunt mai proaspete. Slow Food încurajează crearea legăturilor între fermieri și orășeni, aceștia din urmă fiind încurajați să organizeze excursii la ferme, să ducă copii în vizită la țară, să pună din nou valoare pe viața liniștită și binefacerea pe care o dă ea oamenilor. Eco-gastronomia este finalul unui proces prin care ne obținem hrana dar respectăm și natura.

Slow tourism, slow book, slow life

Conceptul de slow, se extinde în ultimele două decenii. Se consideră că nu este necesar întotdeauna să ne grăbim, ci să schimbăm ritmul doar atunci când trebuie. Adică ce este de făcut repede și la timp, să se întâmple așa. Dar să nu ne grăbim când nu trebuie. Uneori lucrurile făcute temeinic cer timp, răbdare și dau rezultate de calitate. De aici a apărut și conceptul de turism lent, slow tourism. Știți că se discută despre turismul de weekend, turismul haotic și de desant. Fuge lumea în weekend, se aruncă 2 zile în peisaj și cam atât. Dar nu sunt valorificate resursele locale, ca de exemplu vizitarea unor monumente, degustarea și consumarea preparatelor gastronomice de-ale locului, folosirea forței de muncă locale. Lumea vine, consumă și fuge în două zile. Din Deltă, de la Marea Neagră. Alergatul de dragul fugii, a pus stăpânire pe viața noastră.

Cu ce se apără agricultura și industria alimentară? Începutul eco-gastronomiei

Cu o sperietoare sau mai multe. Una este că ne asigură securitatea alimentară și siguranța alimentară. Se susține: dați-ne nouă subvenții ca să aveți de mâncare. Dar prețurile la alimente cresc mereu. Cu alte cuvinte, dacă nu cumpărăm de la supermarket ce oferă industria alimentară și dacă încurajăm micii fermieri, vom muri de foame. Oare? Studii ale Comisiei Europene spun că peste 30% din hrana europenilor este aruncată la gunoi. Această risipă are niște costuri de mediu, pe care marile corporații agro-alimentare, nu este suficient de clar că și le asumă. Dacă practici agricultură industrială și agricultură tradițională, durabilă, ce credeți, care are efecte mai serioase asupra mediului? Lumea moare de foame nu din cauza lipsei de alimente ci a sărăciei. Pe de altă parte, dacă susținem industria alimentară, care este efectul, mai multă obezitate, boli cardio-vasculare, cancere și decese premature? Costuri de sănătate publică mai ridicate, vieți pierdute, familii întristate. Da, mâncăm repede și gustos, da, mâncăm fast food, dar murim mai repede și trăim o viață de InterCity, tristă. Trăiți Slow Food, trăiți slow și bucurați-vă de turismul lent, Rowmania! Trăiți eco-gastronomic în națiunea Slow Food!

Slow Food: Şi caii se mânâncă, nu-i aşa? Cine mi-a luat calul?

Vă este foame încât aţi mânca şi un cal, aşa se spune, nu? Pentru români, sacrificarea cailor şi consumul cărnii lor, este tabu, este ruşinos, aşa după cum lasă de înţeles presa, care a explodat la noi despre carnea de cal vândută în Obor.

Recenta dispută privind caii de la Letea şi probabila lor sacrificare la un abator, a generat multă emoţie în România. Carnea de cal este comestibilă, este bună şi consumul de carne de cal este acceptat în anumite ţări ale lumii, în Asia Centrală, ţări caraibiene, Europa. 

Carnea de cal era folosită la preparate culinare în Europa pre-creştină, nu şi în ţările de cultură musulmană sau mozaică. Consumul de carne de cal era răspândit în ţările nordice ale continentulul european, în primele secole după Hristos. Creştinarea acestora a fost însoţită de combaterea acestui obicei, considerat păgân. Politica bisericii catolice în acest sens a persistat, prejudecata privind consumul de carne de cal, evoluînd de la tabu până la permisivitate. În prezent această carne este consumată în mai multe ţări europene. În America de Nord, în Asia, ş.c.l. China consumă 150.000 tone anual, în Rusia, circa 80.000 de tone, în Mexic circa 78.000, în Argentina, 57.000 de tone. În Kazahstan 55.000 de tone şi în Kârgâzstan un pic sub acest nivel. Canada este şi ea în top cu 18.000 tone. 

Să ne fie jenă?

Pentru acest consum, caii sunt crescuţi special. Carnea de cal este de culoare roşie, mai închisă la culoare decât carnea de vită şi are puţină grăsime, cu un gust între cel al cărnii de vită şi cel de carne de vânat. Are în medie 2,7% grăsime, 20,6% proteine, 0,013% calciu, 117 kcal. Mai puţin decât carnea de vită, fiind recomandată din punct de vedere medical. De fapt, noi nu o consumăm, nu ştim să o preparăm şi ca atare nu apreciem savoarea cărnii de cal. Departamentul de Stat pentru Agricultură al SUA are o politică specială în ce priveşte controlul cu privire la carnea de cal şi de capră pentru consum, în sensul prezenţei pe piaţă a unei cărni de calitate. În Germania preparatele din carne de cal tradiţionale, sunt cârnaţii speciali şi chiftelele din carne, precum şi cârnaţii proaspeţi. Chiar şuncă afumată şi limbă de cal. Şi în Franţa şi Belgia se consumă preparate din carne de cal. 

Slow Food canadian sau kârgâz sau italian cu preparate populare din carne de cal

Dacă dăm o raită prin Internet, pe la Metro&Moi (Canada) găsim tot felul de reţete, care de care mai apetisante. Mini burgeri din carne de cal cu ciuperci şi brânză artizanală, timp de preparare 50 de minute sau fajitas cu carne de cal, în 30 de minute este gata. Sau carne de cal friptă cu verdeţuri mediteraneene, timp de preparare, 1 oră şi 15 minute. Ori ardei iuţi, chilli, cu fâşii de carne de cal, într-o oră. La kârgâzi, o mâncare naţională este Besh barmak, din carne de cal fiartă câteva ore, asortată cu tăiţei de casă şi aromată cu pătrunjel şi coriandru. Este servită doar în ocazii speciale, festive sau la comemorări.

Pastisada de Caval

La Verona găsiţi un fel tradiţional local, Pastisada de Caval, o tocană delicioasă din carne de cal, cu vin Amarone şi ardei. Se prepară în 35 de minute, se găteşte în 2 ore, dintr-un kilogram de carne de cal, tăiată din crupă, ţelină, morcovi, ceapă mare, Se adaugă coriandru, usturoi, grăsime de porc, ulei de măsline, vin roşu, pentru cei pretenţioşi, Reiciotto Amarone sau Valpolicello Superiore. Şi se tot adaugă alte chestii, spre deliciul cunoscătorilor. Poftă bună à la veronese!

Mâncaţi-aş calul (scuzaţi licenţa) !

Suntem în aceeaşi situaţie despre care s-a mai scris: consumatorii români au lipsuri mari din cunoştinţele lor culinare. Regimul comunist ne-a ţinut în izolare, pentru că oricât am călătorit în ultimii 20 de ani, oricât Discovery Travel and Living am vedea, am rămas la nivelul documentarului din anii ’70, privind incredibila Asie. Până la urmă, aţi înţeles de ce s-a produs isteria cu carnea de cal din ultimele zile? Ce o fi fost aşa rău, poate doar vânzarea ei din surse necontrolate, era din abatoare neautorizate ? Sau a fost mai degrabă clar că oricine, vinde orice, fără ca autorităţile să ştie ? Sau am înţeles noi greşit? Chiar nu ştiau autorităţile de serviciu că ajunge carnea de cal la Obor, de aiurea? Cine mi-a luat calul?

Slow Food: Decât coşul pensionarului, mai bine un coş verde sau un coş de sezon!

Multe lume se plânge că legumele şi fructele româneşti, nu au loc în piaţă. Că ministerele agriculturii şi sănătăţii, nu fac nimic în domeniul alimentaţiei. Că îşi dau cu părerea despre hrană şi alimentaţie persoane care nu sunt calificate în meseria de nutriţionist, dar îşi spun profesor. Uitând să declare că de fapt sunt ingineri. Sunt destui care sunt nemulţumiţi că nu este susţinută producţia locală. Dar o problemă are mai multe faţete. 

Coşul lunii septembrie: brânzeturi, legume, fructe

Autorităţile centrale ar trebui să susţină nu coşul pensionarului ci coşul verde de sezon, adică să susţină micii fermieri şi la pensionari să ajungă legume şi fructe proaspete, brânzeturi şi carne de sezon. Iar dvs. în calitate de consumatori să cumpăraţi, să preparaţi şi să consumaţi hrană de sezon. Recapitulare deci.  Ce legume de sezon, locale, au fost  la dispoziţie în luna septembrie în Franţa, cam 25? Răspuns: vinete, roşii, salată, salată verde, linte, fasole verde, anghinare, morcov, dovlecel, măcriş, barba-caprei, porumb, nap, ceapă, ardei, fenicul, castravete, dovlecel, varza de Bruxelles, conopida, cartofi , dovleac, spanac, ridichi, broccoli. Ce fructe de sezon, locale au putut fi savurate în luna septembrie în Franţa, cam 8? Răspuns: mere, struguri, smochine, pepene, pere, mure, zmeură, coacăze. Ce brânzeturi de sezon au putut fi puse pe masă în această lună, în Franţa, vreo 36? Abondance, bleu de bresse, bleu des Causses, boulette d’Avesnes, brie de Meaux, brie de Melun, brillat-savarin, cancoillotte, cantal, chaource, comté, emmental, époisses, féta, fourme d’Ambert, gorgonzola, gruyère, livarot, mascarpone, mimolette, morbier, mozzarella, munster, ossau-iraty, parmigiano reggiano, pont-l’évêque, pouligny saint-pierre, reblochon, ricotta, rocamadour, roquefort, salers, laguiole saint-félicien, saint-nectaire, vacherin. Toate astea ni le spune Ministerul Agriculturii din Franţa, pentru că politica publică de acolo este orientată către micii fermieri. Francezii au scos şi o carte despre produse locale de sezon. Patrioţi domnule şi doamnă, patrioţi.

Cumpăraţi local

Cum se poate face asta, să cumperi local?  Nu întrebaţi la ministerul agriculturii sau al sănătăţii, că acolo nu se ocupă nimeni de hrană, ci doar de distribuit subvenţii sau alte chestii. A cumpăra local, înseamnă să cumperi legume şi fructe proaspete, aduse cât mai aproape de locul vânzării. Asta înseamnă să ne hrănim cu legume şi fructe proaspete, nu din cele aduse de la mare distanţă cu multe chimicale în ele, să reziste rotunde şi lucioase, săptămâni întregi. Să cumperi local produse aduse de la o distanţă mică, înseamnă că poluarea este mai redusă. A cumpăra local înseamnă un lanţ comercial cât mai scurt, şi astfel să rămână cât mai mulţi bani la cei care munces pământul. La ţărani. Vedeţi cum putem aduce beneficii economiei locale, şi nu celei globale?

Coşul verde, coşul bio

La Timişoara, Asociaţia Salvaţi Agricultura Ţărănească (ASAT) condusă de Mihaela Veţan, a pus pe picioare o schemă de legătură între legumicultori şi  consumatori, care a crescut uşor-uşor. Primul producător a fost Ion Jivu, în 2008, a început cu 20 de contracte, iar în 2011 a ajuns la 180 de contracte, adică 180 de familii. Coşul ASAT Timişoara furnizat de dl. Jivu, era la început cu 12 tipuri de legume, şi a ajuns în 2011, la 32 de sortimente de legume. Din 2011, au mai aderat la program încă 2 legumicultori cu câte 23 şi 32 legume la coş. 

Cum funcţionează? Mai mulţi consumatori din oraş semnează un contract cu un producătorul de legume, plătesc în avans, legumicultorul îşi poate planifica producţia. Iar oamenii îşi primesc porţia comandată de legume proaspete. Sistemul permite celui care a dat comanda, să poată verifica oricând la faţa locului, ce anume se întâmplă la grădină. Poţi participa la recoltarea producţiei. În Occident s-au creat reţele numeroase de sprijin şi de legături între consumatori şi producători. Asta se numeşte lanţul scurt al hranei. Formarea unor reţele alternative de distribuţie, este o luptă aprigă în Occident, pentru a crea o legătură directă între consumator şi fermier. O astfel de reţea este, de exemplu, URGENCI, în Franţa. Eu m-am întâlnit cu secretarul general al organizaţiei, dl. Jocelyn Parot,  la Odorheiul Secuiesc,  la “Fructele tradiţiilor”, în septembrie. Şi am stat de vorbă şi cu Mihaela Veţan de la ASAT Timişoara.

Să stiţi că se poate, mai ales pe lângă marile oraşe. Nu pentru că poate fi răsturnat marele supermaket. Ci pentru că putem arăta că ne pasă de ţărani şi de fermieri. Şi de sănătatea noastră. Aşteptăm comentariile dvs. Care sunt produsele de sezon româneşti din piaţă, acum? Eeeei?

Un raspuns nebagat in seama: Produsele traditionale, eco-naivitate ? Sau sunt si altii responsabili ?

Gabriel Giurgiu semneaza un articol despre produsele traditionale, in Dilema Veche, cu titlul "Eco-naivitate urbana". Pentru ca subiectul acesta, agricultura/produs local/mici fermieri este frecvent tratat in sectiunea "Pe ce lume traim" la rubrica "Euro-skepsis" si nu am apucat sa argumentez uneori, desi am simtit nevoia, iata, am propus un punct de vedere, un comentariu de subsol in situl revistei. Care este preluat mai jos. Cu rugamintea sa cititi intai articolul d-lui Gabriel Giurgiu.

Despre orientarea totala a agriculturii catre produse alimentare de nisa: amicul imaginar invocat greseste spunand ca trebuie toata agricultura Romaniei orientata in acea directie. Problema este ca putem avea agricultura industriala dar si mici ferme si ferme familiale. Ori discursul public este constant orientat catre sustinerea agriculturii industriale. Mai mult, functionari publici ai statului, spre deosebire de alte domenii de politica publica, apar in public si sustin pe fata marile companii in vanzarea si promovarea produselor acelor companii. Poate este corect ? Poate nu ? Imaginati-va ministrul sanatatii sau alti ministri, venind in fata opiniei publice si sustinand anumite produse sau anumite solutii tehnice. La aceasta idee, as spune, mai pe scurt: problema nu este orientarea totala spre agricultura traditionala ci macar sustinerea ei. Asa cum fac francezii, italienii, englezii. O vizita pe siturile ministerelor de resort vor arata oricui, ca nu se discuta despre tone la hectar ci despre "biodiversitate", "dezvoltare rurala", "fermier".

Despre "produse traditionale" (PT) la supermarketuri: faptul ca sunt puse pe raft la supermarketuri, este o acuzatie adusa consumatorului, el fiind aratat cu degetul, ca naiv. Dar crede cineva ca trebuie sa ne spuna un specialist ca sunt produse ne-traditionale ? Nu cumva trebuie acuzate marile companii din industria alimentara ca speculeaza un filon sentimental ? Este o conventie de comunicare, toate rafturile si orice comunicare publicitara ne transmit ca bautura cutare este de peste 120 de ani, ca nu stiu ce iaurt este facut ca la tara, etc. Nimeni nu a verificat asta, niciodata. Evident, nimeni nu crede ca produsul X este ca la tara, este doar o conventie. Dar, nu mai bine ar fi sa acuzam acele companii care induc impresia ca este respectata traditia in procesare ? Dar nimeni nu are curajul sa critice respectivele companii multinationale. Doar unii au scris romane, precum Frederic Beigbeder. Si ce este mai usor decat sa fie acuzati anonimii mici producatori.

Faimosul B. din Floreasca: peste un prag anume de productie si distributie, nu mai este vorba de faptul ca massa de consumatori cumpara pretinsa traditionalitate a produsului alimentar. Ci pentru ca au un gust bun, din punctul lor de vedere. Nu cumpara din naivitate ci pentru ca le plac produsele. Problema este a d-lui B. ca pretinde ca sunt produse traditionale. Si aici trebuie sa intervina cineva pentru reclama mincinoasa. Exista lege pentru asta ? Da.

Despre nisa: produsele traditionale trebuie citite in alta cheie, si anume legate de taran, peisaj, ferma, traditii locale. Daca desprinzi produsul traditional de ferma si teritoriu, il treci in productie industriala. Dar ceea ce trebuie sa devina produsul traditional si nu a devenit, este un produs STG, Specialitate Traditionala Garantata. Din pacate, procesul de atestare a PT a inceput in anul 2004 si continua si azi, insa in anul 2008 a fost semnat de ministrul de la acea vreme, dl. Ciolos, un ordin. Pentru ca PT sa treaca in STG national si apoi in STG recunoscut de UE. In prezent, adevarat produs traditional de tip STG, nu exista nici unul in Romania. Si la nivel european exista destul de putine. De fapt, produsul traditional, nu trebuie rupt de mediul sau si de lantul alimentar, fiind de fapt dovada unui mod de viata. Daca vrem sa aruncam si copilul cu apa cu tot, foarte bine, Dar vom ajunge un desert populat cu parizer si cu salam industrial. Alimente pe care, se vede, nu le criticam, ele nu sunt dubioase. Fiind produse industrial, sunt demne de incredere, asa ca, de ce sa nu ne luam de dubioasele produse traditionale.

Tomata autohtona: Exista soiuri autohtone de rosii, da, au gust. Este vorba de rosiile cultivate de unchiul meu, la tara. Despre acestea vorbim. Nu despre rosiile cultivate industrial, cu tot felul de substante adaugate. In plus, am avut curiozitatea sa aflu, destul de greu, cine este responsabil de verificarea respectarii regimului de folosire a diverse ingrasaminte, etc. cand se cultiva legume. Cu greu, dar am aflat: Politia Fitosanitara. Cate controale face aceasta, pe procedura de raportare la UE? Cateva zeci pe luna, in toata tara. Adica, pe ici pe colo. Ca atare, in timp ce, de bine de rau, la productie de alimente traditionale sau nu, conditiile DSV sunt respectate, despre rosia din piata Obor, nu stim nimic. Deci, de ce nu sustinem adevaratii mici fermieri, ce se lupta, putin, sa cultive rosii in conditii de agricultura durabila, si ca criticam autoritatile ca nu ne apara de falsurile la tejghea? De ce nu atacam autoritatile locale, care, in 20 de ani, au transformat pietele de legume si fructe, in magazine cu legume si fructe ? Unde sa mai aiba loc producatorul de legume si fructe adevarate ? De asemenea, verificati in situl MADR, exista acolo un sistem si o lista cu producatori de legume ecologice. Pai au ei loc in vre-o piata ? Si exista vreun jurnalist care a atacat consiliile locale, pentru aceasta complicitate in eliminarea fermierului roman ?

Despre reglementarea PT: Nu stiu si nu am inteles la ce se refera amicul imaginar citat in articol, dar exista o reglementare a MADR privind produsul traditional, este preluata din legislatia comunitara, ca atare, este un ordin din 2004. Deci il contrazic. Problema este ca in teren, dupa eliberarea atestatului de produs traditional, care este o inventie cu abatere, nimeni nu mai verifica sau eu nu am inteles ca se face asa ceva, daca este respectat caietul de sarcini depus. In ce priveste vechimea de atestare a unui produs traditional, este posibil ca in Italia sa existe o reglementarea nationala atat de dura, vechime atestata de 60-70 de ani. Poate fi o schema privata de certificare. Dar prin legislatia comunitara, este ceruta pentru STG, o perioada doar de 25 de ani. Va fi modificat pragul la 50 de ani, de-abia din 2014 incolo, in urmatorul ciclu bugetar. Si aici putem sa avem o abordare pozitiva: putem cere pietei sa vina cu retete romanesti din cartile foarte vechi, care se gasesc in colectii private sau in biblioteca Academiei. Da, sa scriem si sa cerem produse din acelea din retete vechi, dovedite. Nu sa atacam fenomenul, la modul general. Adaug ca putem la fel de public, regreta ca, spre deosebire de celelalte tari europene, patrimoniul nostru culinar autohton, cartea noastra de identitate, a fost alterata de comunism. Pot compara demolarea cladirilor de patrimoniu, pentru a face loc modernismului arhitectural, cu demolarea retetelor stravechi, la gramada. Din fericire, exista o Lege a patrimoniului imaterial care include "retetele stravechi" la aceasta mostenire. Si chiar a fost inceputa editarea unei serii de lucrarii, de catre Ministerul Culturii, despre retete, pe regiuni. De altfel, Radu Anton Roman o astfel de arheologie valoroasa a intreprins.

Post scriptum: si eu sunt revoltat de faptul ca ne sunt prezentate tot felul de chermeze campenesti. cu gratare si aberatii de tipul sarmale la ceaun si pomeni in mancare, si tot felul de idiotenii, de tipul "paine la test" preparata pe trotuar, si culmea oameni din presa, faca din asta subiecte de prime-time. Presa, nu este din spatiul extraterestru, contribuie cu varf si indesat promovand coverage despre false evenimente cu mincare. Pina la urma, unde sunt adevaratii feremieri, artizani ai hranei, cum ii numesc italienii? Daca avem de-a face cu unii falsi, de ce nu atacam problemele, cele indicate mai sus?

Slow Food: Hop-ţop, cum să faci din samsar-ţăran fermier şi din morbiditate-sănătate

Să intrăm în subiect, ne-am gândit la legumele şi fructele care ne asigură sănătatea şi nu morbiditatea. Întrebare: ne dorim să avem la piaţa din cartier, legume şi fructe gustoase, adică de-ale noastre? Da! Proaspăt culese înainte de a fi vândute la piaţă? Da! Şi doar de sezon pentru că înseamnă că au crescut natural, nu au fost coapte forţat? Da! Occidentul a numit acest curent “Fresh from the farm” adică legume şi fructe proaspete, de la fermă. Cum este pe afară, spuneţi-ne ? Dar cum se întâmplă în România?

Intermediarii fac piaţa

Cu multă ipocrizie, de ochii lumii se taie panglici la înfiinţarea de pieţe locale, volante, se promit preţuri de producător şi fermieri adevăraţi în spatele gogoşarilor. Dar aproape totul este fals. Nu este rău să existe intermediari, ei sunt sufletul comerţului. Dar să recunoaştem public că ne-am pricopsit cu pieţe de intermediari, că se impune ca autorităţile locale să intervină şi să creeze un alt cadru pentru pieţele ţărăneşti. Ceea ce se poate face cu dorinţă şi voinţă politică, nu doar cu gândul că o piaţă locală este o vacă de muls pentru toţi, o enclavă pentru câştiguri la negru. Sau gri.

Pasul unu: să fie pieţe de fermieri, doar în week-end

În realitate se constată, după surlele şi trâmbiţele folosite ocazional, că ne pricopsim cu pieţe în plus la număr, copii exacte ale celor pe care chipurile ar vrea să le înlocuiască diverse autorităţi locale sau sindicate ale agricultorilor. Dar nu ăsta este scopul, parcă aveam nevoie de ţărani şi fermieri, şi le pângeam de milă  ? În fapt cine poate crede că poţi avea încă o piaţă cu ţărani, deschisă 7 zile din 7 ? Este o minciună, dumneavoastră aţi pomenit ţărani care să stea 7 zile la piaţă ? Păi cine mai sapă la grădină, cine mai udă ardeii, cine mai aşteaptă vaca să vină de la păşune ? Citiţi aici şi recunoaşteţi cinstit: personajele care stau în spatele tarabelor la piaţă, sunt nişte cetăţeni care în majoritate sunt samsari, locuiesc chiar în cartierul respectiv şi vin la tarabă ca la servici. Ce este jignitor este că ne mint în faţă că sunt ţărani. Ce-i de făcut: noi ca şi consumatori să cerem şi să susţinem ca pieţele de legume şi fructe să fie deschise numai sâmbăta şi duminica. Să fie doar ţăranii adevăraţi.

Pasul doi: să fie cu adevărat legume şi fructe româneşti

Se vede cu ochiul liber că aproape tot ce este la tarabe, în pieţe urbane, poartă etichete de legume româneşti, struguri româneşti, mere româneşti, pepeni româneşti. De ce ne scot ochii cu asta intermediarii ? Înseamnă că publicul îşi doreşte într-un procent semnificativ, din punct de vedere sentimental, să consume legume şi fructe româneşti. Este speculată această fibră sentimentală ce vibrează în noi. Se vede asta şi la marii producători de produse alimentare, care produc industrial. Şi la această cerinţă publicul are un rol important, dar şi instituţiile. Cum se cheamă o practică comercială prin care cumpărătorul este minţit asupra naturii produsului ? Este înşelătorie, da?! Păi cei care ar trebui să intervină, ar trebui să fie organele de control ale Protecţiei Consumatorului. Aţi citit, aţi fost martori sau auzit vreodată de aşa ceva? Că a fost urecheat vreun vânzător de legume sau de fructe pentru că la verificarea actelor s-a demonstrat că legumele, fructele, nu erau crescute în România, nu erau din soiuri româneşti şi nicio mână de neaoş fermier nu muncise pepenii aceia ? Că minte ? Răspunsul este: control de la protecţia consumatorului, pe acte. Să fie produse adevărate de la ţăranii adevăraţi.

Pasul trei: să controlăm şi să eliminăm otrăvurile!

Şi ajung la o chestiune mai delicată, ierbicide, insecticide, pesticide, forţarea creşterii. Ce s-o folosi şi ce nu s-o folosi de sunt roşiile-roşii, dar crude la interior, dar verifică cineva ? Cine răspunde, Ministerul Agriculturii, Ministerul Sănătăţii? La liniile de producţie agroalimentare, în industria de mezeluri se tot controlează, se avizează, se amendează. Dar la piaţă, la piaţă cine verifică câtă otravă a pus la creşterea legumelor aşa-zisul fermier ? Vă rog să ne spuneţi, în comentariile din subsol, care este autoritatea care ştie dacă suntem sau nu otrăviţi. Şi pun şi aici punctul pe i: adevăraţii fermieri trebuie să fie în piaţă. Legumele şi fructele de la ţărani, care practică agricultură durabilă, fără tot felul de prostii. Dacă ar face faţă cererii ? Cine vrea altfel de legume şi fructe, să meargă la supermarket. Să fie cu adevărat legume şi fructe de la ţărani care nu ne otrăvesc.

Pasul patru: soluţia trăznită ca să faci din samsar-ţăran fermier

Anul acesta toată lumea a aflat că au fost recolte bogate. Nu numai în câmp, ci şi la grădină şi la fructe. Dar mai ales la grădină. Şi ni s-au lamentat mai multe televiziuni că vând ţăranii la trotuar şi nimeni nu face nimic. Ca şi la începutul articolului, se poate afirma despre acest tip de prezentare a problemei, că este vorba de ipocrizie. Ştiţi că pentru a putea vinde în piaţă, este suficient să ai certificat de producător de la primărie, cu felurile de legume şi fructe pe care le aduci în piaţă (mai sunt şi altele cu ochi şi sprâncene, dar vorbim de hârtii). Ce credem că am putea constata ? Ce se produce şi ce se vinde, cantităţi şi soiurile, nu se potrivesc. De aceea avem piaţă de 7 zile din 7, pentru că certificatul de producător ascunde o minciună. Nu avem de-a face cu un fermier, ci cu un vânzător. Produce 500 de kg. de roşii, dar vinde 1000. Controlează cineva că vinde mai mult decât poate produce? Nu. Păi cum s-ar putea face asta? Cu casa de marcat. Paradoxal, dar casa de marcat ar face curăţenie, dacă ar fi o acţiune întreprinsă voluntar de ţăranii adevăraţi din piaţă. Şi impusă de autoritatea locală, pentru că este vorba de consiliul local. Şi ar putea să dea exemplu cei care vând la pieţele volante ale sindicatelor agricultorilor. Ce ziceţi? Cum să eliminăm comercianţii, intermediarii, fără să le luăm dreptul de a fi samsari?

Slow Food: Ce-i de făcut ? Statul va băga la puşcărie „drojdierii”, ca să nu vă doară capul

Slow Food iubeşte preparatele culinare, toate bunătăţile făcute ca la mama acasă. Sau băuturile ca la tata acasă, la cazan. Dar, de anul viitor, dacă sunteţi cumpătaţi, beţi prea puţin dar produceţi mult fără forme legale şi ţineţi peste 40 de litri de alcool în casă, ocna vă va paşte. Căutaţi prin casă, prin gospodărie, prin proprietatea personală pentru care răspundeţi la fisc, ce găsiţi peste limita legală admisă ? Horincă, turţ, palincă, vinars, ţuică de fructe, rachiu de tescovină, rachiu de drojdie de vin ?

Judeţele Argeş şi Vâlcea la puşcărie ?

Domnul Emil Florescu de la Cuca, din Argeş, face parte din rezistenţă, i-a mers prost anul acesta, dar nu renunţă. L-am întrebat, ce părere are ? Zice el că nici leneşii nu au aşa de puţină ţuică în casă. Dânsul, cu producţie accizată, cu antrepozit fiscal, cu livadă în conversie ecologică, este o prezenţă obişnuită la Târgul Ţăranului. De ce sunt leneşii un reper? Cei care care produc în bătătură, tot scot câteva sute de litri, cel puţin. Cantitatea propusă de Fisc se produce din 5-10 pruni care rodesc bine. Dl. Florescu s-a şi gândit că viitoarea măsură va băga la închisoare judeţe întregi precum Argeş, Vâlcea şi altele. Ne vom vedea cu dânsul, totuşi, când se va redeschide Târgul, în 17 septembrie.

Alcoolul ne omoară cu zile, ne arată UE

De fapt, Finanţele se pare că ne vor binele cu forţa. Planul lor este de a descuraja consumul de băuturi spirtoase, alcool în general. Asta ar putea pretinde şi Sănătatea, dar nu prea acţionează preventiv. Alcoolul cică ne omoară cu zile mai mult decât pe alţi europeni. Conform Atlasului European al Mortalităţii publicat în 2009 de către UE, România este în top cu mortalitatea din boli legate de consumul de alcool: cancer al gurii, gâtului, esofagului, boli cronice ale ficatului şi abuz de consum. Indicatorul este de peste 51 de decese la 100.000 locuitori, pentru perioada 2002-2004. Dar tot statistica arată şi este ciudat, exact judeţele producătoare de tării din ţuică au o mortalitate mai scăzută, 32-41 de decese la suta de mii. Poate că ei produc dar nu beau, nu ?

Marii producătorii de băuturi spirtoase arată cu degetul

De partea Finanţelor (şi potenţial a celor de la Sănătate), se mai aşază cineva, cei de la GARANT. Adevărul este că piaţa neagră a băuturilor spirtoase este dominată de cei care produc ilegal. Cei care produc legal băuturi spirtoase sunt în minoritate. Conform GARANT, Organizaţia Patronală a Industriei Alcoolului şi Băuturilor Alcoolice, evaziunea fiscală în domeniul alcoolului şi băuturilor alcoolice a atins în anul 2010, valoarea de 700-750 milioane euro, industria de profil fiind dominată în proporţie de 60% de piaţa neagră. Organizaţia Patronală GARANT acuză şi câteva firme mari că ar face lucruri necurate, vânzând sub valoarea accizei de 6 lei pe litru. Ca şi la cârnaţi şi telemea, cei mari arată la cei mici şi acuză. Acuză evaziunea fiscală, nerespectarea regulilor, produsele periculoase pentru sănătate.

Să stârpim, da! Dar alcoolul prost, nu micii producători...

Nu numai excesul de alcool, după cum arată cifrele ci şi proasta lui calitate sunt o problemă. Luăm cazul ţuicii. Nu este permisă, spune România dar şi UE, folosirea la fabricarea ţuicii a produselor îndulcitoare. Nu este permisă folosirea la fabricarea ţuicii a substanţelor aromatizante, preparatelor aromatizante, coloranţilor, alcoolului etilic de origine agricolă sau a distilatului de origine agricolă. La palincă nu este permisă folosirea produselor îndulcitoare, a zahărului caramelizat, a substanţelor aromatizante, a coloranţilor. De fapt sunt foarte multe condiţii, care, aplicate de către Protecţia Consumatorilor, la bordură, ar scoate de pe piaţă producătorii mici sau mari, care ne trag în piept şi ne împuşcă nu la portofel, ci în ficat.

Micii producători de tării ar putea da valoare culturală ţării

Bine, bine, vedem că toată lumea trage din toate direcţiile în micii producători. Poate fentează legea, poate fac evaziune fiscală, poate ne afectează sănătatea, dar poate că aruncăm şi copilul odată cu apa din lighean. Avem noi, statul român prin instituţiile sale, noi consumatorii Slow Food, un mod anume de a-i încuraja să facă produs tradiţional, local ? De exemplu este acciza diferenţiată pe niveluri de producţie, pe materii prime din care se face alcoolul respectiv ? Una este să pui acciza diferenţiată pe alcool din cereale, alta este să pui acciza pe alcool din prune. Ce spuneţi, să îi susţinem pe micii producători de ţuică ? Hai noroc !

10 sfaturi de bine pentru un blogger dă viitor (neterminate)

Ca să reuşeşti a-ţi plasa blogul pe ecranele calculatoarelor, gadgeturilor, tabletelor şi celelorlate dispozitive, fii atent, în topul topurilor, în lista celor aleşi care primesc publicitate şi sunt implicaţi în campanii, îţi dau nişte sfaturi pentru un succes garantat.

Regula numărul 1. Să îţi faci blog ca să câştigi bani. Asta este evident, doar nu scrii pentru că ai terminat şcoala, s-a spart gaşca, nu ai prieteni sau pentru că simţi şi vrei să spui ceva lumii. Sau pentru că simţi că poţi schimba lumea. În România faci blog ca să vină ăia cu detergenţii la blogul tău. Ăia cu maşinile de spălat şi îngheţatele, să scrii despre ce experienţe deosebite şi transcedentale ai avut cu produsele lor. Sau cei cu băncile, să vină şi ei la tine, să poţi detalia misterele mecanismelor financiar-bancare, pentru că, deşi nu ai studii în domeniu, cum voi explica mai jos că este necesar, te pricepi la orice.

Regula numărul 2. Să îţi alegi un nume fals, un nickname, pentru scena online. Acest nickname îl vei folosi şi în numele de domeniu al sitului pe care îl vei umple cu gândurile tale, în toate aplicaţiile. Nickname-ul este un fel de poreclă, care te face să te simţi ca făcând parte dintr-o gaşcă. Ştii doar că şi la tine în cartier, mai toţi aveau porecle. Numele de familie, atât de banal, al părinţilor tăi şi predeceseorilor tăi, bunicii paterni şi materni, nu merită asumat. Este un nume de scenă. Nimeni nu mai dă doi bani pe brand-ul de familie construit de generaţii. Nickname-ul este ceea ce vrei să devii, este aspiraţia ta supremă de a fi altcineva, nu eşti mulţumit. Dacă ai fi fost Brâncuşi, ţi-ai fi zis Brâncuşi, nu? Dacă ai fi fost Enescu, ţi-ai fi zis Enescu. Aşa fiind un Popescu, este cazul să intri în marea lume a web-ului, cu o poreclă de online, nu? Şi să conţină porecla cât mai mulţi de k, noi românii avem doar kilogram, să conţină caractere speciale, grupuri de litere care se citesc fonetic numai de către ştiutori.

Regula numărul 3. Să fii arogant. Plus: să te dai mare şi să te arăţi superior. Narcisist, schizoid (salut, ai revenit de la Google? ce zicea acolo?) Narcisist înseamnă să îţi iubeşti fiinţa mai presus de orice, ceea ce nu este rău, doar că înseamnă şi un egoism feroce. Iar oamenii care se manifestă schizoid, sunt cei care au mai multe personalităţi, se comportă foarte diferit în diverse momente, împrejurări sociale. Ca în filmul lui Hitchcock, Psycho, unde eroul principal era ba el, ba mă-sa moartă.

Regula numărul 4 Să nu te strădui să fii deştept, fii semidoct. Mai am de completat.

Regula numărul 5. Să scrii şi să te exprimi agramat. Şi aici mai am de detaliat. Nici eu nu sunt perfect, dar mă tratez. Să recunoşti este primul pas.

Regula numărul 6. Să dai sfaturi. Tot ceea ce scrii să fie o lecţie pentru ceilalţi. Pune-i la perete, dă sfaturi, ţine lecţii, cenzurează pe oricine este împotriva ta, cu argumente, în posturile blogului tău. Aşa s-a întâmplat la şcoala model comunist pe care ai urmat-o cu ceva timp în urmă, la facultate, dacă din greşeală ai urmat-o.

Regula numărul 7. Să îi lauzi pe ceilalţi bloggeri din gaşcă. Da, da, da, trebuie să mai scriu.

Regula numărul 8. Să fii ipocrit. Asta este foarte important. Dar nu este totul, o să mai dezvolt.

Regula numărul 9. Să nu fii pudibond. Fii sincer-sinceră şi dacă eşti şi bărbat, foloseşte penisul ca argument în orice discuţie. Bărbaţii adevăraţi sunt mândri de acest organ cu care i-a dăruit Dumnezeu sau natura. Penisul este cel mai important argument intelectual de la crearea lumii sau de la Platon încoace (un reper pentru durată, nu pentru că în Dialoguri ar fi folosit aşa ceva). Înlocuieşte cu succes mii de argumente din zecile, sutele de cărţi ce ar fi putut fi citite, pe subiecte istorice, filosofice, literare, culinare, agricole, politice, din orice bibliotecă.

Ar mai trebui încă 1 regulă.

Regula numărul 10. Nu contează cine te citează, calitatea audienţei. Ci cantitatea. Numerus clausus este criteriul. Nu este ca atunci când folosim TV, radio, alte instrumente media. Eşti doar tu cu audienţa ta (vezi "Suflete moarte" de N.V.Gogol) şi cine te citeşte-te citeşte, ei sunt bizonii care ies la număr. Deci să vină bannerele la tine, să fie lipite campanii prin site, pentru că ai trafic. Dacă traficul ăla de cititori, în lumea reală, o coteşte pe la vre-un showroom, pe la vre-o bancă, prin vreun magazin de televizoare, ce contează, este un joc, între noi. Este o întâmplare, scopul folosirii unori bloguri sau a creării unei campanii prin bloguri, nu este să vândă, ci să creeze impresie între cunoscători, cu privire la creativitate.

Şeful agendei publice, doar şi iar preşedintele României?!

De ce agenda publică este stăpânită aproape în exclusivitate de preşedintele Romaniei, pentru mine este un mister. Un mister al comunicării politice, deşi un model de mastering excepţional. Înţeleg comportamentul său politic dar nu înţeleg de ce mediul politic se raportează la el, doar este un dictator, zic unii; de ce media, nu cea publică, cea privată, preia temele sale? Şi de ce nu suntem noi ceilalţi stăpânii agendei publice, de ce noi, societatea civilă, noi ong-iştii, noi bicicliştii, noi românii verzi, noi ziariştii, noi specialiştii online, noi militanţii civici, noi liderii de opinie, noi, noi....De ce noi nu impunem temele la timpul lor şi într-o dezbatere serioasă ? Este vina lui Traian?

Turul rosu, o idee noua de la Elena Udrea? Mai degraba oportunism...

Este doar o coincidenta. De idei. Insa nu este nimic nou sub soare. Am lucrat cativa ani in centru, in zona BCU. Inca din anul 2000, am observat un fenomen aparent ciudat (pe care, daca vreti sa realizati o cercetare de teren, vi se va confirma si in prezent). Si anume, grupuri mici de turisti, care, indrumati de un ghid, erau aduse, pe partea din dreapta a BCU, pozitionati cu fata spre fostul C.C. Si li se explica cum si-a luat zborul Nicolae Ceausescu. De atunci am inteles ca, dintr-un punct de vedere, cel privind istoria comunismului, nu avem un real muzeu al acestui tip de regim, ca ar trebui sa putem avea acces la biroul lui N.C., in liftul cu care a urcat, pe acoperis, unde se tineau sedintele, etc. Oriunde, in lumea civilizata, asta se poate. De exemplu sa vizitezi Casa Alba, in anumite sectiuni. Sau, ca sa ma refer la monarhie, cati dintre voi au vizitat Sala Tronului in Palatul Regal ? Unde primea Regele Mihai in audienta, etc. Probabil ca au avut loc transformari in MNAR si nu mai este aceeasi impartire. Nu stiu. Poate fi inclus in vizita, biroul unde urmau sa lucreze N.C., E.C. la Palatul Parlamentului. Nu un traseu turistic pentru straini, ci un traseu recuperator pentru noi, romanii, in primul rand. Sa nu uitam, ca, inceputul acestui traseu recuperator, este in Piata Revolutiei, unde din pacate, ca si in alte locuri, au murit niste oameni. Caderea regimului comunist, poate fi un traseu tematic. Si aici venim la o alta problema: agentiile de turism nu dezvolta produse turistice inovative in Romania, ci doar revand. De ce trebuie statul sa inventeze si nu mediul privat?

Slow Food: Breaking-news-Cât îi el micul de mare, ne-a scos la sfânta sărbătoare....

Bre, un fum gros şi mirositor, poate aţâtător, acoperă Europa creştină. Din când în când. Care este originea lui, sunt pădurile în flăcări, se pârjolesc recoltele în faţa hoardelor barbare, se practică sacrificii rituale păgâne, şi-a dat cineva foc la casă sau au mutat islandezii vulcanii? Cu micul în mână, năduşit, poporul român luptă contra frunzei. Frunza din grădina carpatină. Cum s-a ajuns aici? Este istorie, isterie, tradiţie culinară şi rezistenţă culturală? Câte un pic din toate.

S-o luăm uşor cu micul. S-o luăm Slow Food. Multă lume a făcut cunoştinţă, din nou, de Sfânta Marie, cu micii. Cei care nu au ieşit ca deobicei la grătar, au luat parte, doar prin văz şi auz, prin telecomandă şi toate programele de ştiri prime-time, la acest fenomen naţional, mititeala, instrumentat cu grătare. Şi din nou, s-au revâzut cu micul, frate cu românul. Putea fi şi breaking news, dar ne-a ferit Dumnezeu, mulţi am fost şocaţi. Să desfacem ghemul de carne, să vedem dar. Din negura istoriei comune cu popoarele din Balcani, am rămas cu acest minunat preparat culinar. În general lumea crede că este un preparat culinar care a fost moştenit de la turci. Sub numele de kebap sau kebapcici, se regăseşte, pe ici pe colo, în Balcani. În ordine alfabetică, cărniţele tocate combinate şi fripte sunt: Abugannuş Kebabı, Adana Kebabı, Ali Nazik, Altı Ezmeli Tike Kebabı, Bahçıvan Kebabı, Beyti Kebabı, Beğendili Patlıcan Kebabı, Biber Kebabı, Bolu Orman Kebabı, Bomonti Kebap, Bonfile Kebabı. Să ne oprim aici, noi am găsit o listă cu 114 feluri de kebap. Vă puteţi imagina, cât ironizăm noi moştenirea aşa-zis proastă de la turci, în general, dar la ei există în cartea de bucate atâtea de feluri de kebap?! Adică diversitate şi sofisticare incredibile, nu ştim cine este mai câştigat cultural, noi sau ei?! Românii au simplificat, aşa multe combinaţii de carne şi ingrediente nu reuşeau să ţină minte. Este o presupunere nedemonstrată ştiinţific. Dar, din toate felurile acelea de kebap, s-a născut Micul. La origine, însă: nu a fost orice fel de mic.

De la Caru’ cu bere, cu plăcere

Despre Micul mic, circulă o legendară reţetă, prin Internet, se pare că ar fi moştenirea culturală lăsată de Caru’ cu bere, cu data de 16 iunie 1920. Cu o căutare în Internet, daţi de ea, ca să aflaţi cum se poate construi o operă de artă culinară, un capo lavoro. În reţetă este vorba de feluri alese de carne, ingrediente, apă, zeamă de carne, preparare îndelungată şi multă muncă. Să le luăm pe rând, dar pe sărite. Ingrediente, erau E-urile naturale ale vremii: piper proaspăt, cimbru uscat, enibahar, coriandru, chimion turcesc, anis stelat, bicarbonat de sodiu, zeamă de lămâie, untdelemn, usturoi aromat nu iute. Carnea, era recomandată a fi de vită, “cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea”, dată de două ori prin maşină. Dacă era prea slabă, legendara reţetă recomanda să se adauge doar seu de vacă sau seu de oaie, 100-150 de grame la fiecare kilogram. Nimic din porc, că strică gustul şi “savoarea mititeilor”.  Zeama de oase de vacă cu măduvă se folosea pentru amestecul de carne. După preparare, carnea se lăsa la gheaţă. La grătar când ajungeau, mititeii trebuiau unşi cu mujdei. Servirea cu muştar de Dijon, picant sau aromat, cu sare şi ciuşcă. Ce să vă mai zic, nu facem rubrică de reţete, că nu este locul. Dar aţi prins ideea: ne-am bătut joc de micul românesc şi de nobila sa preparare.

Micul românesc are nevoie de V#¤gra, dar noi ?

O propunere Slow Food: da, vrem mici, dar micii ăia prin artă culinară creaţi, a la Carul cu bere. Vrem un concurs de preparat mici adevăraţi....Nu mai vrem o tocătură de carne fără istorie şi cu doar 2-3 condimente, aruncată într-o tăviţă din polistiren expandat, produsă pe bandă rulantă. Astăzi, industrializarea alimentară ne-a lăsat nefericiţi, cu un Mic, foarte mic. Poate gustos, poate sfârâind şi mustind, poate atractiv, dar nereprezentativ. Încheiem cu nişte propuneri progresiste, legate de Mic. Fiecare român să primească la plecarea din ţară, către restul Europei, câte un mic în loc de paşaport, care să aibă ataşat cod de bare pentru identificarea persoanei. Să ne cerem dreptul de a fi ambasadorii, pe faţă şi pe bune, ai micului Mic, în Europa. Pe steagul naţional să fie imprimat micul, gaura de odinioară este oportunitatea. Şi avem nevoie de o nouă deviză, “România, ţara unde umblă câinii cu mici în coadă”?! Să aveţi poftă bună la Mici! Nu de la căţei…

Slow Food: Algele de la Mamaia, de ce apar şi ne strică plăcerea

Ceea ce găsim la raft sau în pieţe, la final de circuit alimentar, este rezultatul, în mare măsură al Politicii Agricole Comune (PAC) şi al politicii noastre naţionale în domeniul agriculturii. Sau al lipsei de politică, într-o anumită măsură. România a devenit stat membru în 2007 şi s-a băgat în patul aşternut cu bugetul agricol. Înghesuindu-se lângă ceilalţi 26 de parteneri. Pătura acoperă mai bine pe cine s-a urcat mai devreme, este mai întremat şi mai antrenat. Noi, mai diferiţi şi mai întârziaţi.

Cele patru bătăi de PAC (sic!)

Patul ăla, adică Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene a ajuns în final să ne pună probleme. Prima problemă. Inechităţi, deoarece subvenţiile (din primul pilon) au fost repartizate inegal între diferite tipuri de producţie, ferme (mici, medii, mari). A doua problemă. Dacă la început a fost de ajutor pentru fermieri, efectul, după decenii, a fost model nou de consumator: 250 de milioane de europeni suferă de obezitate şi 42 de milioane trăiesc în lipsuri. În fiecare an sunt aruncate la gunoi 90 de milioane de tone de produse alimentare, conform datelor colectate de Eurostat pentru 2010. Hrana şi-a pierdut valoarea, nu mai contează calitatea ei, preţul a devenit criteriul de alegere al hranei. Dacă este ieftină, este atractivă! Dacă este de calitate şi costă, se vinde mai puţin. Aici s-a ajuns. A treia problemă. PAC a ajuns deasemenea să scadă nevoia de muncă şi valoarea ei în agricultură. Un studiu recent privind folosirea forţei de muncă în Europa, arată că în agricultură aceasta a scăzut cu 25% în mai puţin de 10 ani, fiind 3,7 milioane de locuri de muncă în agricultură. Asta nu înseamnă că au crescut câştigurile celor care au rămas în agricultură. Şi multe produse agricole locale nu mai pot fi găsite în piaţă pentru că PAC a împins spre industrializarea agriculturii.

Papa de la supermarket hrăneşte algele de la Mamaia?

Modelul de agricultură industrială din prezent, susţinut de Uniunea Europeană, este unul din principalele cauze a celor mai serioase crize de mediu şi climatice ce au fost experimentate de către omenire. Pe de o parte considerate ca fiind nelimitate, resursele naturale precum apa, pământul, apa, pădurile, au fost exploatate fără măsură şi s-au deteriorat ireversibil. De cealaltă parte, agricultura industrială a folosit în exces intrări de materii prime, precum îngrăşăminte chimice, pesticide şi plastic. Algele de la Mamaia sunt consecinţa faptului că apele care se varsă în Marea Neagră, inclusiv Dunărea, aduc cu ele reziduuri din folosirea îngrăşămintelor chimice. Saturarea apei de mare cu azot duce la creşterea populaţiei de alge. Iar algele în putrefacţie, emană hidrogen sulfurat, care este mortal. Dar îţi strică şi plăcerea unui sejur la Mamaia. Cu alte cuvinte, cu cât mâncăm mai mult şi mai prost alimente ieftine, cu atât mai multe alge vor fi prezente la micul dejun pe plajă, la mare.

Pac! Pac! PAC! Să ne schimbăm poziţia....

Din 2014, Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene se va schimba pe ici pe colo. Slow Food, organizaţia cu melcul, care propune să o luăm uşor, cu hrana mai ales, dar şi să luptăm pentru păstrarea culturii culinare locale, şi a modelului rural de fermă mică şi mijlocie, a trimis Comisiei Europene un punct de vedere. Având în spate pe cei 100.000 de membri ai săi şi influenţa pe care deja o are în Europa şi în lume, a trimis un document la CE. Ce crede că ar trebui schimbat în PAC. Este poziţia Slow Food, care propune.

Ce propune Slow Food

Un model agricol european holistic adică integrator. Să fie susţinută acea agricultură care dăunează cât mai puţin mediului, care are efecte sociale, economice şi culturale durabile. Hrana să fie subiectul suveran, central al PAC, oamenii să aibă dreptul să o aleagă. Acum suntem la mâna supermarketurilor şi a lanţurilor agro-industriale. Prin PAC să se finanţeze nu cantitatea, ci produsele alimentare şi agricole de calitate care pot ajunge pe masa europenilor, a românilor. Prin educaţie şi campanii de conştientizare, să arătăm publicului valoarea adăugată a produselor agrolimentare realizate de fermieri dar şi a modului lor de viaţă. Să fie protejată prin PAC economia rurală locală, identitatea culturală a peisajului rural, o mai bună legătură între producători şi consumatori, care să fie un parteneriat.

Patru schimbări fundamentale propuse de Slow Food

1. Promovarea prin PAC a producţiei agricole pe scară mică şi medie. Nu poţi obliga fermele mici şi mijlocii să se comporte precum entităţile ce practică agricultura industrială. Provocarea viitorului nu este producţia industrială de alimente, ci producţia pe scară redusă, aceea care respectă mediul, are un impact scăzut asupra acestuia, respectă biodiversitatea, susţine economia locală.
2. Promovarea produselor locale. Produsele locale şi tradiţionale din animale şi varietăţi vegetale locale, au rezultat din adaptarea la condiţiile locale şi din folosirea foarte bună a locului, după sute de ani. Sunt rezultatul unei selecţii genetice de lungă durată, mulţumită şi intervenţiei omului, prin lucrări agricole, fără intervenţii artificiale din afară, de laborator. Produsele din soiuri şi specii locale adaptate, nu dăunează mediului fiind mult mai durabile din punct de vedere economic, cultural.
3. Promovarea sistemelor de producţie agroalimentară locale. Ele sunt rezultatul unei noi relaţii dintre lumea agricolă şi cea urbană. Trebuie ca educaţia să susţină această promovare precum şi formarea unor reţele de solidaritate între fermieri şi locuitorii din mediul urban.
4. Promovarea agroecologiei, a sistemelor de producţie agroalimentară prietenoase cu mediul. Fermele mici şi mijlocii aplică mult mai uşor metode de producţie agricolă prietenoase cu mediul, folosesc metode de producţie agricolă locale, tehnici moderne şi tradiţionale care sunt adecvate condiţiilor locale de mediu şi sol. Trebuie recompensate acele ferme care respectă cerinţele de mediu, fermele care funcţionează în zonele de munte şi izolate.

Cum se poate face? Cu bugetul PAC!

Să nu se taie din bugetul actual, să fie susţinută înverzirea agriculturii adică furnizarea de bunuri publice, susţinute veniturile fermelor mici şi mijlocii, ale fermierilor activi şi ale celor care muncesc în zone de deal şi de munte, tinerii să fie sprijiniţi să revină în mediul rural, să fie respectată munca fermierilor, să se asigure schimbul de experienţă privind practicile agricole tradiţionale, să fie susţinută facilitarea creării de noi întreprinderi în mediul rural. Şi mai sunt alte şi alte lucruri minunate pentru noi şi fermele mici şi mijlocii.
Ne oprim aici. De unde sperăm să duceţi mai departe aceste gânduri, despre cum va arăta viaţa la ţară în câţiva ani de acum încolo. Semnat: Melcu’

Slow Food: Grădină carpatină, fără ţărani, fără mici ferme, fără…?

Răspunsul este reîntoarcerea spre viaţa la ţară a tinerilor, ce propune printre altele, şi un proiect Slow Food şi Terra Madre. Să revină tinerii la ţară, şi nu numai în România, ci şi în Europa. Asta sună interesant, nu?

Tineri cu carte, care să preia în mâinile lor economia agrară, prin ferme mici. Organizaţiile Slow Food din România au susţinut şi organizat recent la Turda şi Băişoara, YES Food, prima tabără europeană pentru tineri din toată Europa, 80, veniţi din 14 ţări. Au văzut practic cum se fac gemurile ardeleneşti, brânzeturile de la munte şi specialităţile din carne de la animale de fermă ţărănească. 

Tabăra a fost felul în care Terra Madre a lansat o campanie europeană, prin care tinerii să fie atraşi spre agricultura durabilă, spre fermele mici, înapoi în mediul rural. Este speranţa noastră, pentru că reîntoarcerea la ţară poate recupera şi salva un mod de viaţă care păstrează valorile rurale, cultura locală şi crează un număr imens de locuri de muncă. 

Ce înseamnă viaţa la ţară? 

S-a terminat de curând Recensământul general agricol 2010, se lucrează la date. Ce am aflat? În 31.000 de exploataţii cu o suprafaţă medie puţin peste 190 ha. cu un total de peste 7.000.000 ha, lucrează 111.000 de persoane. De cealaltă parte, în peste 3.800.000 de exploataţii cu suprafaţa medie de 3,45 ha, cu un total de peste 8.480.000 ha, lucrează peste 7.000.000 de persoane.

Crede cineva că este bine ca aceste milioane de ţărani sau fermieri să îşi piardă pământul prin comasare, vânzându-l? Să devină majoritatea lor, lucrători zilieri şi salariaţi agricoli, să vină în căutare de locuri de muncă la oraş, apoi pensionari abonaţi la sistemul public şi la ajutoare sociale? Fermele mici ajută la păstrarea mediului, a biodiversităţii, susţin rotaţia culturilor, folosirea potenţialului genetic local de plante şi animale, poluează mai puţin dacă aplică Codul bunelor practici agricole şi ne pot oferi produse agroalimentare cu valoare adăugată ridicată. Este sigur că ţăranul român, de care depinde hrana noastră, nu de fabricile de mezeluri, nu o să moară. 

Cine primeşte banii din subvenţii pentru agricultură ? 

Este nevoie şi de bani, o mare parte din ei vin de la Uniunea Europeană. Unde se duc, când se duc, banii de la Uniunea Europeană, pentru agricultură? Asta este o întrebare pe care mulţi şi-au pus-o. La urma urmei, sunt şi banii noştri. Pentru că plătim impozite şi taxe şi din TVA este finanţat bugetul comunitar. 

Prin proiectul Farm Subsidy, o mână de organizaţii au strâns informaţiile disponibile public şi au dat un răspuns. Astfel am aflat, din cercetarea lor, cum stau lucrurile în România, pentru că a centraliza datele de la sursă, cere ceva efort (între timp şi APDRP oferă o bază de date). 

Care sunt firmele mari şi în ce regiuni se duc cei mai mulţi bani? Comisia Europeană a încercat şi ea, însă a fost stopată de o decizie a Curţii Europene de Justiţie, prin care informaţiile privind subvenţiile primite de persoane fizice pentru activităţi în agricultură sunt supuse unor condiţii şi ca atare, nu sunt publicate. De la Farmsubsidy.org şi APDRP aflăm cum, cei mai mulţi bani pentru agricultură, în 2010, au ajuns în regiunea Bucureşti-Ilfov, la peste 8.000 de entităţi, care au primit peste 317 milioane euro. Cei mai absorbanţi agricultori ai ţărişoarei noastre sunt la Bucureşti. 

Ce efecte are distribuţia banilor de la Uniunea Europeană ? 

Modelul european de agricultură se bazează pe ferme mijlocii, familiale. Ecologiştii consideră că fermele agro-industriale mari afectează mediul. Plata unică pe suprafaţă este una din principalele măsuri de sprijin care se aplică, în agricultură, dinspre Bruxelles via Ministerul Agriculturii. Curtea de Conturi Europeană a constatat, la nivelul Uniunii Europene, tot felul de efecte determinate de plata unică pe suprafaţă. Ce se zice în raportul CCE, din vara acestui an? Păi, că banii ajung, pe sistemul actual-nu ilegal, la entităţi care doar marginal au legătură cu agricultură, adică aiurea.

Înţelegem că asta se petrece pentru terenurile care nu sunt cultivate, ştiam asta, nu? CCE mai spune că asta a făcut să fie cumpărat pământ doar pentru subvenţii. Iar felul în care este construit sistemul de plăţi, împiedică ca noi fermieri să intre în sistem. CCE recomandă ca sistemul să fie schimbat astfel ca banii să ajungă numai la fermierii activi. Micii fermieri, nu, înţelegem noi? Banii, mai recomandă CCE, trebuie să fie daţi pentru cei care practică agricultura dar respectă şi mediul, bunele practici de mediu. 

Adică plata subvenţiilor să fie condiţionaţă de respectarea naturii, nepoluarea ei prin practici agricole. Deci este propusă o schimbare în favoarea micilor fermieri, pentru că fermele mari nu pot face agricultură decât pe scară industrială. Tot CCE spune că mulţi bani din plata unică pe suprafaţă se duc la puţine entităţi. Şi mari am putea spune noi. Şi un studiu al CRPE din 2009, constata că în 2008, 0,9% din exploataţiile agricole din România, încasau peste 51% din subvenţii. 

Direcţia: ferme familiale, pentru că se schimbă ceva la nivelul Uniunii Europene

Comisia Europeană a lansat în decembrie anul trecut un document prin care PAC (Politica Agricolă Comună, de unde vin banii prin FEADR) se va schimba astfel încât micii fermieri vor fi avantajaţi, orientarea spre calitatea producţiei agricole. Această propunere a fost întărită, în această vară, prin proiectul de buget propus de CE, modificarea este în acea direcţie: marile ferme vor face faţă limitării subvenţiilor, nu mai mult de câteva sute de mii de euro. Restul, să ia bani pentru competitivitate. Un actor în plus în procesul care va duce la schimbarea PAC este Parlamentul European, care de ani buni insistă pentru ecologism, păstrarea mediului rural, bunăstarea animalelor. 

Deci tot micile ferme vor fi viitorul. Unul dintre Gică-contra este Marea Britanie, care ar dori să vadă liberalizarea completă a sectorului agricol. În acest sens, un exemplu din lumea largă: în Noua Zeelandă, statul nu intervine cu subvenţii în agricultură. Pentru cei care au reuşit să ajungă în finalul articolului, până la această idee, o concluzie: aşadar, tineri fermieri, pregătiţi-vă din timp, din anul 2014 vor fi din ce în ce mai mulţi bani şi mai mult sprijin public pentru micile ferme, pentru reîntoarcerea la ţară, la o agricultură care preţuieşte mediu. 

Marile şi imensele ferme, pot căuta bani la bancă. Să auzim de bine, deci, despre reîntoarcerea la ţară! Viitorul este şi al fermelor mici, familiale. Cât despre problemele cu producţia agricolă şi alimentaţia în celelalte părţi ale lumii, nu noi europenii le vom rezolva producând mult şi încercând să vindem mult celor înfometaţi. Ei sunt săraci lipiţi. Trebuie să îi ajutăm să dezvolte agricultura locală. Viaţa la ţară, da!

Citiţi mai mult: Grădină carpatină, fără ţărani, fără mici ferme, fără…? - Slow Food > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/gradina-carpatina-fara-tarani-fara-mici-ferme-fara-940592.html#ixzz1UBWzsOTx 

EVZ.ro 

Slow Food: Măcelari din toată România, uniţi-vă!

Ce fel de carne puneţi în oala de gătit? Vă mai amintiţi de măcelari şi măcelarii? Din anii ’70 sau din perioada interbelică? Sau aţi văzut cum arată astăzi o măcelărie din Europa, pentru oameni obişnuiţi, mai spre vest? Între felurile noastre de mâncare, pregătite în casă şi carnea pe care o cumpăraţi pentru preparare, măcelarul este intermediar. Dar ar trebui să redevină, cum îl numesc francezii, boucher artisan. Măcelar artizan. Şi el este important în lanţul hranei, este o profesie de care depinde cum ne hrănim, dacă vrem să mâncăm ca la mama acasă. Luaţi la mână multele reţete culinare pe care le găsiţi şi aflaţi dacă acestea sunt suficient de detaliate. De exemplu, "paste la cuptor cu carne de vită şi brânză". Adică ce fel de carne de vită ar fi potrivită, de la cutie, din ce fel de vită? Din ce am aflat de la alţii, că nu am dat la orice pas peste o măcelărie importantă, pot să fie 22 de feluri de carne de vită, cam atâtea se pot tranşa. Unele, 9 dintre ele, sunt pentru gătit rapid, celelate 13 pentru gătit lent. Iar de la porc, tot într-o măcelărie, ar trebui să găsim 11-12-13 feluri de carne. Atâtea feluri de carne ar trebui să găsim într-o măcelărie care ne respectă şi care respectă tradiţiile culinare româneşti. Fiecare preparat culinar trebuie să includă felul de carne potrivit pentru o masă Slow Food. 

De câte ori merg prin alte ţări (nu atât de des, costă, nu?), caut să observ obiceiurile locale. În materie de comportament pe stradă, în localuri, ce publicaţii sunt pe piaţă, ce programe de televiziune au şi altele. De curând am fost în Spania, la Madrid. 

Am dat o raită şi printr-un mall dintr-un cartier al oraşului şi am descoperit la parter câteva măcelării una lângă alta. Ce frumos! Fiecare avea pe pereţi, în spatele standurilor, planşe colorate cu fiecare animal prezent în oferta din vitrina frigorifică, în bucăţi tranşate, carne de vită sau de porc. Asta mi-a adus aminte că, într-o ediţie a cărţii Sandei Marin, din anii ’50, pe care o aveam la noi în casă, era inclusă o secţiune cu părţile componente, ce se tranşează de la carcasa animalului. După cum am spus, fiecare este potrivită pentru alt fel de mâncare. Vorbeam despre asta şi cu măcelarul de la noi din cartier, el fiind încă din anii ’80 prezent în piaţă. Recunoştea că meseria s-a stricat, s-a pierdut, atât câtă era, în ultimii 20 de ani.

Cum se testează carnea 

La măcelăria spaniolă, am asistat la două lucruri interesante. În primul rând, o discuţie între o doamnă şi măcelar, era vorba de alegerea cărnii. Nu eram aproape, nu auzeam şi nici nu ştiu spaniolă, însă gesturile au fost semnificative. Domnul măcelar, unul din cei trei, a luat o bucată de carne, a întins-o peste vitrină către doamnă, cu degetul mare a apăsat pe porţiunea superioară a ei.

Ca să arate că este fragedă, că este elastică, că este proaspătă, asta am înţeles eu, că după apăsarea cu degetul carnea revine la forma ei. Părea un ritual comercial şi foarte profesionist implicând măcelarul şi potenţialul cumpărător, care dovedea încredere. Al doilea lucru, i-am văzut tăind carnea, feliuţe subţiri ca hârtia, cu un ditamai satârul fin, una după alta, aşa cum nu am văzut în vreo măcelărie autohtonă. Măcelarul părea un chirurg maestru, deşi era într-un loc banal. 

În România, ştiţi ce înseamnă măcelarii? Mă-ce-lar industrial!!! Ocupaţia de măcelar are codul 741103 şi face parte din grupa de baza 7411, în Clasamentul Ocupaţiilor din România. Ei fac parte din categoria "Măcelari şi alţi lucrători în prelucrarea cărnii şi a peştelui", grupa majoră 7- "Meşteşugari şi lucrători calificaţi în meserii de tip artizanal, de reglare şi întreţinere a maşinilor şi instalaţiilor." 

Care credeţi că este menirea lor? Potrivit COR, măcelarii taie animalele pe linie, în bandă; tranşează, dezosează şi sortează carnea pe calităţi; conservă carnea prin sărare, uscare, frig sau fum; pregătesc şi ambalează carnea şi produsele derivate pentru vânzare. Germania pe aceştia îi caută, dar noi românii, să îi căutăm şi să îi vrem pe măcelarii meseriaşi, măcelarii artizani, cum le zic francezii.

Măcelărie pentru boieri

Pentru că mă pricep un pic la franceză, Franţa fiind renumită şi pentru gastronomie, am căutat informaţii în limba lui Sarkozy. Stiţi de când funcţionează Confederation Francaises de la Boucherie, Boucherie-Charcuterie, Traiteurs? Din anul 1894. Confederaţia cuprinde 20.000 de companii, acoperă o cifră de afaceri de 6,10 miliarde de euro, include 80.000 de persoane: patroni, parteneri, salariaţi, ucenici. În limba română există traducere pentru boucher-charcutier, boucher-traiteur? Ne-a lăsat comunismul moştenire meserile astea?

Şi ca să închei într-o notă optimistă privind recuperarea tradiţiilor culinare româneşti, cu un ghiont din import, aflaţi că un român, domnul Cristian Preotu, a investit şi a deschis o măcelărie ca la carte, ca la francezi, în Bucureşti. Cam pentru boieri, scump, scump, dar dacă vrem să ne respectăm, să revenim la bucătărie şi la plăcerea de a mânca în familie, la esenţa Slow food, merită. Iar dacă ştiţi de măcelari profesionişti, că mai există vă rugăm includeţi în comentarii. Să îi lăudăm şi să nu îi ignorăm, ei fac onoare unei meserii de artizan. Dacă nu ştiţi, nu este păcat că ne-a lăsat comunismul fără meseriaşi?

Citiţi mai mult: Măcelari din toată România, uniţi-vă! - Slow Food > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/macelari-din-toata-romania-uniti-va-939631.html#ixzz1UBQj8PND
EVZ.ro

SMS Camp, eveniment BIZ, la Piriul Rece

Am fost si la SMS Camp, un program de 2 zile de discutii si intelegeri privind social media in Romania. A fost un bun prilej de a afla de la un panel de bloggeri, A-listeri, o parte din mica comunitate din tara, care au intrat deja in mecanica comunicarii, PR, marketing, etc., ce inteleg ei din procesul in care au fost integrati, fara voia lor. Dupa cum am spus la intalnirea de deschidere, ne pregatim sa intampinam viitorul.

Slow Food: Whisky la PET, despre fermentarea şi distilarea unei tării de calitate

Whisky la PET? Distilerii autodidacţi autohtoni ştiu mai bine! O tărie, cu tehnicile noastre tradiţionale româneşti, poate fi produsă oriunde şi oricum, daţi o tură de-a lungul României, pe marginea şanţului veţi găsi din plin. Să vedem cum anume facem răchia. Pentru producerea unui rachiu de fructe, de calitate, acestea trebuie să aibă un conţinut scăzut de zaharuri, să fie puţin coapte, să fie puse la fermentat cu resturi de pământ, iarbă şi frunze, aşa cum au fost culese fructele de pe jos. Nu este o problemă dacă mai luaţi şi din arbust sau copac, fructe necoapte sau de pe jos, putrezite, mucegăite sau storcoşite, pentru că înseamnă că au puţin zahăr şi asta nu este rău pentru sănătate. Rachiul iese mai gustos după aceea adăugând zahăr. Ce fel de fructe se folosesc? Mere, pere, cireşe, vişine, prune, corcoduşe, caise, piersici. Fructe de pădure precum zmeura, căpşunile sau coacăzele. Mai putem folosi şi fructele sălbatice, mai greu de cules de pe jos, dar merită. O propunere ar fi  coarnele, porumbele. Sigur că putem folosi şi resturi de la producerea vinurilor.  

Zaharometru, cântar, refractometru sau instrumentele inutile

După ce aţi adunat de pe unde aţi putut fructe, chiar nu contează, le puneţi la fermentat. Ţuicarul autohton ştie mai bine, nu trebuie să îl înveţe nimeni. Înainte de porni la drum, câteva lucruri trebuie evitate. Nu vă luaţi după tot felul de cărţi şi opinii de specialişti care cer ca, pentru o băutură din distilate de fructe de calitate şi stabilirea cantităţii de esenţă, să fie folosit zaharometrul, cântarul, refractometrul. Astea sunt mofturi. La ce folosesc toate astea ? Se pare că sunt utile la calcularea conţinutului de zaharuri al decoctului, al masei fermentate. Acesta, dacă îl avem, este important pentru cantitatea de alcool ce se va obţine. Repartizat în cele trei ape, cele trei fracţii.

Vase în care punem amestecul de fructe la dospit

Plastic sau inox? Vase din plastic, că se găsesc pe toate drumurile. Nici nu contează plasticul, compoziţia lui, când le cumperi oricum habar nu ai ce plastic bagi în casă, de l-o fi făcut turcul sua chinezul sau românul harnic într-o făbricuţă. Poate fi şi un vas din plastic care se dizolvă un pic în masa fermentată, pot fi vase de plastic la mâna a doua (unde am ajunge dacă am cumpăra vase noi?) Se schimbă un pic gustul distilatului prin adaos de substanţe din plastic sau arome mai vechi, dar acesta va fi farmecul rachiului, pentru că amatorul autohton de rachiu din marginea drumului, nu este sensibil la nuanţe. La urma urmei, după ce te îmbeţi, ce contează că a avut un gust ciudat? În ce priveşte curăţirea vaselor după folosire, păstrarea lor în stare curată, atât timp cât vezi limpede prin PET cum arată rachiul, este suficient. Oricum nu verifică nimeni şi după ce aţi vândut 2-3 PET-uri, schimbaţi locul de vânzare. Să vă caute ei, consumatorii, dacă au probleme cu calitatea, lângă o altă bordură, la o altă tarabă, într-un alt loc. Treaba consumatorului este să îşi păzească singur stomacul, nu este treaba ţuicarului amator să se îngrijească de sănătatea lui. A dat banul, s-a marcat.

Fermentaţia alcoolică

Fermentaţia pură se produce atunci când folosiţi drodjia naturală, drojdia de cultură pură (uscată, lichidă sau presată), enzime (adică biocatalizatori) şi doar dacă este cazul acizi. Ce este special la producţia autohtonă la curte, de rachiu şi ţuică, este că habar nu avem ce se foloseşte la fermentare de către cei care oferă un lichid incolor cu tărie alcoolică în foste PET-uri de apă plată sau apă minerală. Şi pe un amator de tărie, asta nu îl împiedică să cumpere şi să consume.

Îndulcirea se obţine cu aditivi, nu este de la Dumnezeu

Desigur, natura sau bunul Dumnezeu nu le poate face pe toate. Degeaba ai drojdie, enzime, acizi, substanţe nutritive, amilaze. Se adaugă pentru dulceaţă, zahăr, suc de fucte, vin şi altele. Cică în Austria şi în alte părţi asta ar fi interzis. Habar nu au la ce tehnici de producţie perfecţionate au ajuns românii. Nu au fost fructele dulci? Nu-i nimic, se ocupă ţuicarii autohtoni să corecteze chimia naturii. Nu va fi un rachiu pur? Cine cumpără rachiu la PET nu pune întrebări.

Care este morala? Să moară PET-ul! Să fim patrioţii întru ţuică!

Sper că până aici am reuşit să vă punem pe gânduri. Am putea continua cu pledoaria noastră pentru rachiul tare dar prost, mult şi bine. Ceea ce v-am prezentat sunt lucruri care trebuie evitate, nu acceptate. Şi mai sunt şi alte etape de producţie ce sunt de regulă evitate, scoase de sub control şi îndeplinite la voia întâmplării de tot felul de ţuicari. Aşa cum nu există whisky la PET, sper că răbdarea v-a făcut să citiţi până aici şi să înţelegem împreună că trebuie să iubim ţuica, dar să o sabotăm pe cea vândută la PET. Ţuica românească trebuie să urce pe raft acolo unde îi este locul şi unde tronează câteva mărci de whisky, nu să le înlocuiască. Închizând ochii în calitate de consumatori şi cumpărând distilate de alcool de pe ici şi colo, fără etichetă, fără să apreciem sursa şi anume fructele, fără să iubim adevărata ţuică, fără să îi apreciem pe cei care muncesc pentru o ţuică adevărată, vom distruge cultura românească în materie de distilate. Cum se simt micii producători, cei care respectă regulile şi produc rachiu de calitate? Au început să crească în ultimii 2-3 ani prin munca lor şi mărci locale. Avem palinca “Trămuţa de Maramureş” de la Chişe Florian. Aşa este “Ţuica de Cuca”, din pruni din judeţul Argeş, produsă de domnul Emil Florescu, în vreo 5 sortimente de vechime, el având şi una de 20 de ani. Are şi un atelier de recipiente de sticlă, în Bucureşti, dacă vă vine să credeţi, a înlocuit PET-ul. Livada lui este în conversie ecologică, merge spre fiscalizare, antrepozit fiscal. Pe domnul Florescu îl distrugem, precum şi pe alţii ca el, pentru că mulţi dintre români se cred ţuicari autodidacţi, dar se găsesc şi consumatori care au standarde foarte scăzute. Românii şi România au nevoie de branduri locale de ţuică, rachiu şi palincă. Recunoscute de Europa şi mai ales să nu fie produse industrial, cel puţin deocamdată. Domnul Emil Florescu are deja o poveste şi a fost invitat la o dezbatere la librăria Cărtureşti privind produsele tradiţionale, cu recomandarea Asociaţiei Grupul de Iniţiativă Radu Anton Roman. Îl găsiţi pe ici, pe colo (la Târgul Ţăranului sau la Muzeul Naţional al Ţăranului Român), un personaj aparent neobservabil, cu ochelari de vedere lăsaţi pe nas şi o pălărioară, dotat cu o Dacie Berlină obosită, un om profund onest în priceperea şi ştiinţa sa de a face ţuică. Iar bogăţia sa, care a fost la Salone del Gusto, la Torino, este ţuica de la Cuca şi este sublimă. Este cazul să recunoaştem că trebuie să ne specializăm, adică nu toţi ştim să facem ţuică şi să învăţăm să nu ne omorâm tradiţiile culinare şi gastronomia. Atât timp cât vom permite existenţa ţuicii la PET, vom lăsa rafturile magazinelor pradă mărcilor străine de tării. Propunerea noastră? Rachiul adevărat este cel realizat sută la sută din fructe, fără alţi aditivi. Ştiţi ce cumpăraţi la PET? Aceasta este întrebarea iar Slow Food militează pentru tradiţii culinare locale, dar autentice. Hai noroc!