vineri, 26 august 2011

Slow Food: Ce-i de făcut ? Statul va băga la puşcărie „drojdierii”, ca să nu vă doară capul

Slow Food iubeşte preparatele culinare, toate bunătăţile făcute ca la mama acasă. Sau băuturile ca la tata acasă, la cazan. Dar, de anul viitor, dacă sunteţi cumpătaţi, beţi prea puţin dar produceţi mult fără forme legale şi ţineţi peste 40 de litri de alcool în casă, ocna vă va paşte. Căutaţi prin casă, prin gospodărie, prin proprietatea personală pentru care răspundeţi la fisc, ce găsiţi peste limita legală admisă ? Horincă, turţ, palincă, vinars, ţuică de fructe, rachiu de tescovină, rachiu de drojdie de vin ?

Judeţele Argeş şi Vâlcea la puşcărie ?

Domnul Emil Florescu de la Cuca, din Argeş, face parte din rezistenţă, i-a mers prost anul acesta, dar nu renunţă. L-am întrebat, ce părere are ? Zice el că nici leneşii nu au aşa de puţină ţuică în casă. Dânsul, cu producţie accizată, cu antrepozit fiscal, cu livadă în conversie ecologică, este o prezenţă obişnuită la Târgul Ţăranului. De ce sunt leneşii un reper? Cei care care produc în bătătură, tot scot câteva sute de litri, cel puţin. Cantitatea propusă de Fisc se produce din 5-10 pruni care rodesc bine. Dl. Florescu s-a şi gândit că viitoarea măsură va băga la închisoare judeţe întregi precum Argeş, Vâlcea şi altele. Ne vom vedea cu dânsul, totuşi, când se va redeschide Târgul, în 17 septembrie.

Alcoolul ne omoară cu zile, ne arată UE

De fapt, Finanţele se pare că ne vor binele cu forţa. Planul lor este de a descuraja consumul de băuturi spirtoase, alcool în general. Asta ar putea pretinde şi Sănătatea, dar nu prea acţionează preventiv. Alcoolul cică ne omoară cu zile mai mult decât pe alţi europeni. Conform Atlasului European al Mortalităţii publicat în 2009 de către UE, România este în top cu mortalitatea din boli legate de consumul de alcool: cancer al gurii, gâtului, esofagului, boli cronice ale ficatului şi abuz de consum. Indicatorul este de peste 51 de decese la 100.000 locuitori, pentru perioada 2002-2004. Dar tot statistica arată şi este ciudat, exact judeţele producătoare de tării din ţuică au o mortalitate mai scăzută, 32-41 de decese la suta de mii. Poate că ei produc dar nu beau, nu ?

Marii producătorii de băuturi spirtoase arată cu degetul

De partea Finanţelor (şi potenţial a celor de la Sănătate), se mai aşază cineva, cei de la GARANT. Adevărul este că piaţa neagră a băuturilor spirtoase este dominată de cei care produc ilegal. Cei care produc legal băuturi spirtoase sunt în minoritate. Conform GARANT, Organizaţia Patronală a Industriei Alcoolului şi Băuturilor Alcoolice, evaziunea fiscală în domeniul alcoolului şi băuturilor alcoolice a atins în anul 2010, valoarea de 700-750 milioane euro, industria de profil fiind dominată în proporţie de 60% de piaţa neagră. Organizaţia Patronală GARANT acuză şi câteva firme mari că ar face lucruri necurate, vânzând sub valoarea accizei de 6 lei pe litru. Ca şi la cârnaţi şi telemea, cei mari arată la cei mici şi acuză. Acuză evaziunea fiscală, nerespectarea regulilor, produsele periculoase pentru sănătate.

Să stârpim, da! Dar alcoolul prost, nu micii producători...

Nu numai excesul de alcool, după cum arată cifrele ci şi proasta lui calitate sunt o problemă. Luăm cazul ţuicii. Nu este permisă, spune România dar şi UE, folosirea la fabricarea ţuicii a produselor îndulcitoare. Nu este permisă folosirea la fabricarea ţuicii a substanţelor aromatizante, preparatelor aromatizante, coloranţilor, alcoolului etilic de origine agricolă sau a distilatului de origine agricolă. La palincă nu este permisă folosirea produselor îndulcitoare, a zahărului caramelizat, a substanţelor aromatizante, a coloranţilor. De fapt sunt foarte multe condiţii, care, aplicate de către Protecţia Consumatorilor, la bordură, ar scoate de pe piaţă producătorii mici sau mari, care ne trag în piept şi ne împuşcă nu la portofel, ci în ficat.

Micii producători de tării ar putea da valoare culturală ţării

Bine, bine, vedem că toată lumea trage din toate direcţiile în micii producători. Poate fentează legea, poate fac evaziune fiscală, poate ne afectează sănătatea, dar poate că aruncăm şi copilul odată cu apa din lighean. Avem noi, statul român prin instituţiile sale, noi consumatorii Slow Food, un mod anume de a-i încuraja să facă produs tradiţional, local ? De exemplu este acciza diferenţiată pe niveluri de producţie, pe materii prime din care se face alcoolul respectiv ? Una este să pui acciza diferenţiată pe alcool din cereale, alta este să pui acciza pe alcool din prune. Ce spuneţi, să îi susţinem pe micii producători de ţuică ? Hai noroc !

joi, 25 august 2011

10 sfaturi de bine pentru un blogger dă viitor (neterminate)

Ca să reuşeşti a-ţi plasa blogul pe ecranele calculatoarelor, gadgeturilor, tabletelor şi celelorlate dispozitive, fii atent, în topul topurilor, în lista celor aleşi care primesc publicitate şi sunt implicaţi în campanii, îţi dau nişte sfaturi pentru un succes garantat.

Regula numărul 1. Să îţi faci blog ca să câştigi bani. Asta este evident, doar nu scrii pentru că ai terminat şcoala, s-a spart gaşca, nu ai prieteni sau pentru că simţi şi vrei să spui ceva lumii. Sau pentru că simţi că poţi schimba lumea. În România faci blog ca să vină ăia cu detergenţii la blogul tău. Ăia cu maşinile de spălat şi îngheţatele, să scrii despre ce experienţe deosebite şi transcedentale ai avut cu produsele lor. Sau cei cu băncile, să vină şi ei la tine, să poţi detalia misterele mecanismelor financiar-bancare, pentru că, deşi nu ai studii în domeniu, cum voi explica mai jos că este necesar, te pricepi la orice.

Regula numărul 2. Să îţi alegi un nume fals, un nickname, pentru scena online. Acest nickname îl vei folosi şi în numele de domeniu al sitului pe care îl vei umple cu gândurile tale, în toate aplicaţiile. Nickname-ul este un fel de poreclă, care te face să te simţi ca făcând parte dintr-o gaşcă. Ştii doar că şi la tine în cartier, mai toţi aveau porecle. Numele de familie, atât de banal, al părinţilor tăi şi predeceseorilor tăi, bunicii paterni şi materni, nu merită asumat. Este un nume de scenă. Nimeni nu mai dă doi bani pe brand-ul de familie construit de generaţii. Nickname-ul este ceea ce vrei să devii, este aspiraţia ta supremă de a fi altcineva, nu eşti mulţumit. Dacă ai fi fost Brâncuşi, ţi-ai fi zis Brâncuşi, nu? Dacă ai fi fost Enescu, ţi-ai fi zis Enescu. Aşa fiind un Popescu, este cazul să intri în marea lume a web-ului, cu o poreclă de online, nu? Şi să conţină porecla cât mai mulţi de k, noi românii avem doar kilogram, să conţină caractere speciale, grupuri de litere care se citesc fonetic numai de către ştiutori.

Regula numărul 3. Să fii arogant. Plus: să te dai mare şi să te arăţi superior. Narcisist, schizoid (salut, ai revenit de la Google? ce zicea acolo?) Narcisist înseamnă să îţi iubeşti fiinţa mai presus de orice, ceea ce nu este rău, doar că înseamnă şi un egoism feroce. Iar oamenii care se manifestă schizoid, sunt cei care au mai multe personalităţi, se comportă foarte diferit în diverse momente, împrejurări sociale. Ca în filmul lui Hitchcock, Psycho, unde eroul principal era ba el, ba mă-sa moartă.

Regula numărul 4 Să nu te strădui să fii deştept, fii semidoct. Mai am de completat.

Regula numărul 5. Să scrii şi să te exprimi agramat. Şi aici mai am de detaliat. Nici eu nu sunt perfect, dar mă tratez. Să recunoşti este primul pas.

Regula numărul 6. Să dai sfaturi. Tot ceea ce scrii să fie o lecţie pentru ceilalţi. Pune-i la perete, dă sfaturi, ţine lecţii, cenzurează pe oricine este împotriva ta, cu argumente, în posturile blogului tău. Aşa s-a întâmplat la şcoala model comunist pe care ai urmat-o cu ceva timp în urmă, la facultate, dacă din greşeală ai urmat-o.

Regula numărul 7. Să îi lauzi pe ceilalţi bloggeri din gaşcă. Da, da, da, trebuie să mai scriu.

Regula numărul 8. Să fii ipocrit. Asta este foarte important. Dar nu este totul, o să mai dezvolt.

Regula numărul 9. Să nu fii pudibond. Fii sincer-sinceră şi dacă eşti şi bărbat, foloseşte penisul ca argument în orice discuţie. Bărbaţii adevăraţi sunt mândri de acest organ cu care i-a dăruit Dumnezeu sau natura. Penisul este cel mai important argument intelectual de la crearea lumii sau de la Platon încoace (un reper pentru durată, nu pentru că în Dialoguri ar fi folosit aşa ceva). Înlocuieşte cu succes mii de argumente din zecile, sutele de cărţi ce ar fi putut fi citite, pe subiecte istorice, filosofice, literare, culinare, agricole, politice, din orice bibliotecă.

Ar mai trebui încă 1 regulă.

Regula numărul 10. Nu contează cine te citează, calitatea audienţei. Ci cantitatea. Numerus clausus este criteriul. Nu este ca atunci când folosim TV, radio, alte instrumente media. Eşti doar tu cu audienţa ta (vezi "Suflete moarte" de N.V.Gogol) şi cine te citeşte-te citeşte, ei sunt bizonii care ies la număr. Deci să vină bannerele la tine, să fie lipite campanii prin site, pentru că ai trafic. Dacă traficul ăla de cititori, în lumea reală, o coteşte pe la vre-un showroom, pe la vre-o bancă, prin vreun magazin de televizoare, ce contează, este un joc, între noi. Este o întâmplare, scopul folosirii unori bloguri sau a creării unei campanii prin bloguri, nu este să vândă, ci să creeze impresie între cunoscători, cu privire la creativitate.

miercuri, 24 august 2011

Şeful agendei publice, doar şi iar preşedintele României?!

De ce agenda publică este stăpânită aproape în exclusivitate de preşedintele Romaniei, pentru mine este un mister. Un mister al comunicării politice, deşi un model de mastering excepţional. Înţeleg comportamentul său politic dar nu înţeleg de ce mediul politic se raportează la el, doar este un dictator, zic unii; de ce media, nu cea publică, cea privată, preia temele sale? Şi de ce nu suntem noi ceilalţi stăpânii agendei publice, de ce noi, societatea civilă, noi ong-iştii, noi bicicliştii, noi românii verzi, noi ziariştii, noi specialiştii online, noi militanţii civici, noi liderii de opinie, noi, noi....De ce noi nu impunem temele la timpul lor şi într-o dezbatere serioasă ? Este vina lui Traian?

vineri, 19 august 2011

Turul rosu, o idee noua de la Elena Udrea? Mai degraba oportunism...

Este doar o coincidenta. De idei. Insa nu este nimic nou sub soare. Am lucrat cativa ani in centru, in zona BCU. Inca din anul 2000, am observat un fenomen aparent ciudat (pe care, daca vreti sa realizati o cercetare de teren, vi se va confirma si in prezent). Si anume, grupuri mici de turisti, care, indrumati de un ghid, erau aduse, pe partea din dreapta a BCU, pozitionati cu fata spre fostul C.C. Si li se explica cum si-a luat zborul Nicolae Ceausescu. De atunci am inteles ca, dintr-un punct de vedere, cel privind istoria comunismului, nu avem un real muzeu al acestui tip de regim, ca ar trebui sa putem avea acces la biroul lui N.C., in liftul cu care a urcat, pe acoperis, unde se tineau sedintele, etc. Oriunde, in lumea civilizata, asta se poate. De exemplu sa vizitezi Casa Alba, in anumite sectiuni. Sau, ca sa ma refer la monarhie, cati dintre voi au vizitat Sala Tronului in Palatul Regal ? Unde primea Regele Mihai in audienta, etc. Probabil ca au avut loc transformari in MNAR si nu mai este aceeasi impartire. Nu stiu. Poate fi inclus in vizita, biroul unde urmau sa lucreze N.C., E.C. la Palatul Parlamentului. Nu un traseu turistic pentru straini, ci un traseu recuperator pentru noi, romanii, in primul rand. Sa nu uitam, ca, inceputul acestui traseu recuperator, este in Piata Revolutiei, unde din pacate, ca si in alte locuri, au murit niste oameni. Caderea regimului comunist, poate fi un traseu tematic. Si aici venim la o alta problema: agentiile de turism nu dezvolta produse turistice inovative in Romania, ci doar revand. De ce trebuie statul sa inventeze si nu mediul privat?

Slow Food: Breaking-news-Cât îi el micul de mare, ne-a scos la sfânta sărbătoare....

Bre, un fum gros şi mirositor, poate aţâtător, acoperă Europa creştină. Din când în când. Care este originea lui, sunt pădurile în flăcări, se pârjolesc recoltele în faţa hoardelor barbare, se practică sacrificii rituale păgâne, şi-a dat cineva foc la casă sau au mutat islandezii vulcanii? Cu micul în mână, năduşit, poporul român luptă contra frunzei. Frunza din grădina carpatină. Cum s-a ajuns aici? Este istorie, isterie, tradiţie culinară şi rezistenţă culturală? Câte un pic din toate.

S-o luăm uşor cu micul. S-o luăm Slow Food. Multă lume a făcut cunoştinţă, din nou, de Sfânta Marie, cu micii. Cei care nu au ieşit ca deobicei la grătar, au luat parte, doar prin văz şi auz, prin telecomandă şi toate programele de ştiri prime-time, la acest fenomen naţional, mititeala, instrumentat cu grătare. Şi din nou, s-au revâzut cu micul, frate cu românul. Putea fi şi breaking news, dar ne-a ferit Dumnezeu, mulţi am fost şocaţi. Să desfacem ghemul de carne, să vedem dar. Din negura istoriei comune cu popoarele din Balcani, am rămas cu acest minunat preparat culinar. În general lumea crede că este un preparat culinar care a fost moştenit de la turci. Sub numele de kebap sau kebapcici, se regăseşte, pe ici pe colo, în Balcani. În ordine alfabetică, cărniţele tocate combinate şi fripte sunt: Abugannuş Kebabı, Adana Kebabı, Ali Nazik, Altı Ezmeli Tike Kebabı, Bahçıvan Kebabı, Beyti Kebabı, Beğendili Patlıcan Kebabı, Biber Kebabı, Bolu Orman Kebabı, Bomonti Kebap, Bonfile Kebabı. Să ne oprim aici, noi am găsit o listă cu 114 feluri de kebap. Vă puteţi imagina, cât ironizăm noi moştenirea aşa-zis proastă de la turci, în general, dar la ei există în cartea de bucate atâtea de feluri de kebap?! Adică diversitate şi sofisticare incredibile, nu ştim cine este mai câştigat cultural, noi sau ei?! Românii au simplificat, aşa multe combinaţii de carne şi ingrediente nu reuşeau să ţină minte. Este o presupunere nedemonstrată ştiinţific. Dar, din toate felurile acelea de kebap, s-a născut Micul. La origine, însă: nu a fost orice fel de mic.

De la Caru’ cu bere, cu plăcere

Despre Micul mic, circulă o legendară reţetă, prin Internet, se pare că ar fi moştenirea culturală lăsată de Caru’ cu bere, cu data de 16 iunie 1920. Cu o căutare în Internet, daţi de ea, ca să aflaţi cum se poate construi o operă de artă culinară, un capo lavoro. În reţetă este vorba de feluri alese de carne, ingrediente, apă, zeamă de carne, preparare îndelungată şi multă muncă. Să le luăm pe rând, dar pe sărite. Ingrediente, erau E-urile naturale ale vremii: piper proaspăt, cimbru uscat, enibahar, coriandru, chimion turcesc, anis stelat, bicarbonat de sodiu, zeamă de lămâie, untdelemn, usturoi aromat nu iute. Carnea, era recomandată a fi de vită, “cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea”, dată de două ori prin maşină. Dacă era prea slabă, legendara reţetă recomanda să se adauge doar seu de vacă sau seu de oaie, 100-150 de grame la fiecare kilogram. Nimic din porc, că strică gustul şi “savoarea mititeilor”.  Zeama de oase de vacă cu măduvă se folosea pentru amestecul de carne. După preparare, carnea se lăsa la gheaţă. La grătar când ajungeau, mititeii trebuiau unşi cu mujdei. Servirea cu muştar de Dijon, picant sau aromat, cu sare şi ciuşcă. Ce să vă mai zic, nu facem rubrică de reţete, că nu este locul. Dar aţi prins ideea: ne-am bătut joc de micul românesc şi de nobila sa preparare.

Micul românesc are nevoie de V#¤gra, dar noi ?

O propunere Slow Food: da, vrem mici, dar micii ăia prin artă culinară creaţi, a la Carul cu bere. Vrem un concurs de preparat mici adevăraţi....Nu mai vrem o tocătură de carne fără istorie şi cu doar 2-3 condimente, aruncată într-o tăviţă din polistiren expandat, produsă pe bandă rulantă. Astăzi, industrializarea alimentară ne-a lăsat nefericiţi, cu un Mic, foarte mic. Poate gustos, poate sfârâind şi mustind, poate atractiv, dar nereprezentativ. Încheiem cu nişte propuneri progresiste, legate de Mic. Fiecare român să primească la plecarea din ţară, către restul Europei, câte un mic în loc de paşaport, care să aibă ataşat cod de bare pentru identificarea persoanei. Să ne cerem dreptul de a fi ambasadorii, pe faţă şi pe bune, ai micului Mic, în Europa. Pe steagul naţional să fie imprimat micul, gaura de odinioară este oportunitatea. Şi avem nevoie de o nouă deviză, “România, ţara unde umblă câinii cu mici în coadă”?! Să aveţi poftă bună la Mici! Nu de la căţei…

vineri, 12 august 2011

Slow Food: Algele de la Mamaia, de ce apar şi ne strică plăcerea

Ceea ce găsim la raft sau în pieţe, la final de circuit alimentar, este rezultatul, în mare măsură al Politicii Agricole Comune (PAC) şi al politicii noastre naţionale în domeniul agriculturii. Sau al lipsei de politică, într-o anumită măsură. România a devenit stat membru în 2007 şi s-a băgat în patul aşternut cu bugetul agricol. Înghesuindu-se lângă ceilalţi 26 de parteneri. Pătura acoperă mai bine pe cine s-a urcat mai devreme, este mai întremat şi mai antrenat. Noi, mai diferiţi şi mai întârziaţi.

Cele patru bătăi de PAC (sic!)
Patul ăla, adică Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene a ajuns în final să ne pună probleme. Prima problemă. Inechităţi, deoarece subvenţiile (din primul pilon) au fost repartizate inegal între diferite tipuri de producţie, ferme (mici, medii, mari). A doua problemă. Dacă la început a fost de ajutor pentru fermieri, efectul, după decenii, a fost model nou de consumator: 250 de milioane de europeni suferă de obezitate şi 42 de milioane trăiesc în lipsuri. În fiecare an sunt aruncate la gunoi 90 de milioane de tone de produse alimentare, conform datelor colectate de Eurostat pentru 2010. Hrana şi-a pierdut valoarea, nu mai contează calitatea ei, preţul a devenit criteriul de alegere al hranei. Dacă este ieftină, este atractivă! Dacă este de calitate şi costă, se vinde mai puţin. Aici s-a ajuns. A treia problemă. PAC a ajuns deasemenea să scadă nevoia de muncă şi valoarea ei în agricultură. Un studiu recent privind folosirea forţei de muncă în Europa, arată că în agricultură aceasta a scăzut cu 25% în mai puţin de 10 ani, fiind 3,7 milioane de locuri de muncă în agricultură. Asta nu înseamnă că au crescut câştigurile celor care au rămas în agricultură. Şi multe produse agricole locale nu mai pot fi găsite în piaţă pentru că PAC a împins spre industrializarea agriculturii.

Papa de la supermarket hrăneşte algele de la Mamaia?
Modelul de agricultură industrială din prezent, susţinut de Uniunea Europeană, este unul din principalele cauze a celor mai serioase crize de mediu şi climatice ce au fost experimentate de către omenire. Pe de o parte considerate ca fiind nelimitate, resursele naturale precum apa, pământul, apa, pădurile, au fost exploatate fără măsură şi s-au deteriorat ireversibil. De cealaltă parte, agricultura industrială a folosit în exces intrări de materii prime, precum îngrăşăminte chimice, pesticide şi plastic. Algele de la Mamaia sunt consecinţa faptului că apele care se varsă în Marea Neagră, inclusiv Dunărea, aduc cu ele reziduuri din folosirea îngrăşămintelor chimice. Saturarea apei de mare cu azot duce la creşterea populaţiei de alge. Iar algele în putrefacţie, emană hidrogen sulfurat, care este mortal. Dar îţi strică şi plăcerea unui sejur la Mamaia. Cu alte cuvinte, cu cât mâncăm mai mult şi mai prost alimente ieftine, cu atât mai multe alge vor fi prezente la micul dejun pe plajă, la mare.

Pac! Pac! PAC! Să ne schimbăm poziţia....

Din 2014, Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene se va schimba pe ici pe colo. Slow Food, organizaţia cu melcul, care propune să o luăm uşor, cu hrana mai ales, dar şi să luptăm pentru păstrarea culturii culinare locale, şi a modelului rural de fermă mică şi mijlocie, a trimis Comisiei Europene un punct de vedere. Având în spate pe cei 100.000 de membri ai săi şi influenţa pe care deja o are în Europa şi în lume, a trimis un document la CE. Ce crede că ar trebui schimbat în PAC. Este poziţia Slow Food, care propune.

Ce propune Slow Food
Un model agricol european holistic adică integrator. Să fie susţinută acea agricultură care dăunează cât mai puţin mediului, care are efecte sociale, economice şi culturale durabile. Hrana să fie subiectul suveran, central al PAC, oamenii să aibă dreptul să o aleagă. Acum suntem la mâna supermarketurilor şi a lanţurilor agro-industriale. Prin PAC să se finanţeze nu cantitatea, ci produsele alimentare şi agricole de calitate care pot ajunge pe masa europenilor, a românilor. Prin educaţie şi campanii de conştientizare, să arătăm publicului valoarea adăugată a produselor agrolimentare realizate de fermieri dar şi a modului lor de viaţă. Să fie protejată prin PAC economia rurală locală, identitatea culturală a peisajului rural, o mai bună legătură între producători şi consumatori, care să fie un parteneriat.

Patru schimbări fundamentale propuse de Slow Food
1. Promovarea prin PAC a producţiei agricole pe scară mică şi medie. Nu poţi obliga fermele mici şi mijlocii să se comporte precum entităţile ce practică agricultura industrială. Provocarea viitorului nu este producţia industrială de alimente, ci producţia pe scară redusă, aceea care respectă mediul, are un impact scăzut asupra acestuia, respectă biodiversitatea, susţine economia locală.
2. Promovarea produselor locale. Produsele locale şi tradiţionale din animale şi varietăţi vegetale locale, au rezultat din adaptarea la condiţiile locale şi din folosirea foarte bună a locului, după sute de ani. Sunt rezultatul unei selecţii genetice de lungă durată, mulţumită şi intervenţiei omului, prin lucrări agricole, fără intervenţii artificiale din afară, de laborator. Produsele din soiuri şi specii locale adaptate, nu dăunează mediului fiind mult mai durabile din punct de vedere economic, cultural.
3. Promovarea sistemelor de producţie agroalimentară locale. Ele sunt rezultatul unei noi relaţii dintre lumea agricolă şi cea urbană. Trebuie ca educaţia să susţină această promovare precum şi formarea unor reţele de solidaritate între fermieri şi locuitorii din mediul urban.
4. Promovarea agroecologiei, a sistemelor de producţie agroalimentară prietenoase cu mediul. Fermele mici şi mijlocii aplică mult mai uşor metode de producţie agricolă prietenoase cu mediul, folosesc metode de producţie agricolă locale, tehnici moderne şi tradiţionale care sunt adecvate condiţiilor locale de mediu şi sol. Trebuie recompensate acele ferme care respectă cerinţele de mediu, fermele care funcţionează în zonele de munte şi izolate.

Cum se poate face? Cu bugetul PAC!
Să nu se taie din bugetul actual, să fie susţinută înverzirea agriculturii adică furnizarea de bunuri publice, susţinute veniturile fermelor mici şi mijlocii, ale fermierilor activi şi ale celor care muncesc în zone de deal şi de munte, tinerii să fie sprijiniţi să revină în mediul rural, să fie respectată munca fermierilor, să se asigure schimbul de experienţă privind practicile agricole tradiţionale, să fie susţinută facilitarea creării de noi întreprinderi în mediul rural. Şi mai sunt alte şi alte lucruri minunate pentru noi şi fermele mici şi mijlocii.
Ne oprim aici. De unde sperăm să duceţi mai departe aceste gânduri, despre cum va arăta viaţa la ţară în câţiva ani de acum încolo. Semnat: Melcu’

vineri, 5 august 2011

Slow Food: Grădină carpatină, fără ţărani, fără mici ferme, fără…?

Răspunsul este reîntoarcerea spre viaţa la ţară a tinerilor, ce propune printre altele, şi un proiect Slow Food şi Terra Madre. Să revină tinerii la ţară, şi nu numai în România, ci şi în Europa. Asta sună interesant, nu?

Tineri cu carte, care să preia în mâinile lor economia agrară, prin ferme mici. Organizaţiile Slow Food din România au susţinut şi organizat recent la Turda şi Băişoara, YES Food, prima tabără europeană pentru tineri din toată Europa, 80, veniţi din 14 ţări. Au văzut practic cum se fac gemurile ardeleneşti, brânzeturile de la munte şi specialităţile din carne de la animale de fermă ţărănească. 

Tabăra a fost felul în care Terra Madre a lansat o campanie europeană, prin care tinerii să fie atraşi spre agricultura durabilă, spre fermele mici, înapoi în mediul rural. Este speranţa noastră, pentru că reîntoarcerea la ţară poate recupera şi salva un mod de viaţă care păstrează valorile rurale, cultura locală şi crează un număr imens de locuri de muncă. 

Ce înseamnă viaţa la ţară? 

S-a terminat de curând Recensământul general agricol 2010, se lucrează la date. Ce am aflat? În 31.000 de exploataţii cu o suprafaţă medie puţin peste 190 ha. cu un total de peste 7.000.000 ha, lucrează 111.000 de persoane. De cealaltă parte, în peste 3.800.000 de exploataţii cu suprafaţa medie de 3,45 ha, cu un total de peste 8.480.000 ha, lucrează peste 7.000.000 de persoane.

Crede cineva că este bine ca aceste milioane de ţărani sau fermieri să îşi piardă pământul prin comasare, vânzându-l? Să devină majoritatea lor, lucrători zilieri şi salariaţi agricoli, să vină în căutare de locuri de muncă la oraş, apoi pensionari abonaţi la sistemul public şi la ajutoare sociale? Fermele mici ajută la păstrarea mediului, a biodiversităţii, susţin rotaţia culturilor, folosirea potenţialului genetic local de plante şi animale, poluează mai puţin dacă aplică Codul bunelor practici agricole şi ne pot oferi produse agroalimentare cu valoare adăugată ridicată. Este sigur că ţăranul român, de care depinde hrana noastră, nu de fabricile de mezeluri, nu o să moară. 

Cine primeşte banii din subvenţii pentru agricultură ? 

Este nevoie şi de bani, o mare parte din ei vin de la Uniunea Europeană. Unde se duc, când se duc, banii de la Uniunea Europeană, pentru agricultură? Asta este o întrebare pe care mulţi şi-au pus-o. La urma urmei, sunt şi banii noştri. Pentru că plătim impozite şi taxe şi din TVA este finanţat bugetul comunitar. 
Prin proiectul Farm Subsidy, o mână de organizaţii au strâns informaţiile disponibile public şi au dat un răspuns. Astfel am aflat, din cercetarea lor, cum stau lucrurile în România, pentru că a centraliza datele de la sursă, cere ceva efort (între timp şi APDRP oferă o bază de date). 

Care sunt firmele mari şi în ce regiuni se duc cei mai mulţi bani? Comisia Europeană a încercat şi ea, însă a fost stopată de o decizie a Curţii Europene de Justiţie, prin care informaţiile privind subvenţiile primite de persoane fizice pentru activităţi în agricultură sunt supuse unor condiţii şi ca atare, nu sunt publicate. De la Farmsubsidy.org şi APDRP aflăm cum, cei mai mulţi bani pentru agricultură, în 2010, au ajuns în regiunea Bucureşti-Ilfov, la peste 8.000 de entităţi, care au primit peste 317 milioane euro. Cei mai absorbanţi agricultori ai ţărişoarei noastre sunt la Bucureşti. 

Ce efecte are distribuţia banilor de la Uniunea Europeană ? 

Modelul european de agricultură se bazează pe ferme mijlocii, familiale. Ecologiştii consideră că fermele agro-industriale mari afectează mediul. Plata unică pe suprafaţă este una din principalele măsuri de sprijin care se aplică, în agricultură, dinspre Bruxelles via Ministerul Agriculturii. Curtea de Conturi Europeană a constatat, la nivelul Uniunii Europene, tot felul de efecte determinate de plata unică pe suprafaţă. Ce se zice în raportul CCE, din vara acestui an? Păi, că banii ajung, pe sistemul actual-nu ilegal, la entităţi care doar marginal au legătură cu agricultură, adică aiurea.

Înţelegem că asta se petrece pentru terenurile care nu sunt cultivate, ştiam asta, nu? CCE mai spune că asta a făcut să fie cumpărat pământ doar pentru subvenţii. Iar felul în care este construit sistemul de plăţi, împiedică ca noi fermieri să intre în sistem. CCE recomandă ca sistemul să fie schimbat astfel ca banii să ajungă numai la fermierii activi. Micii fermieri, nu, înţelegem noi? Banii, mai recomandă CCE, trebuie să fie daţi pentru cei care practică agricultura dar respectă şi mediul, bunele practici de mediu. 

Adică plata subvenţiilor să fie condiţionaţă de respectarea naturii, nepoluarea ei prin practici agricole. Deci este propusă o schimbare în favoarea micilor fermieri, pentru că fermele mari nu pot face agricultură decât pe scară industrială. Tot CCE spune că mulţi bani din plata unică pe suprafaţă se duc la puţine entităţi. Şi mari am putea spune noi. Şi un studiu al CRPE din 2009, constata că în 2008, 0,9% din exploataţiile agricole din România, încasau peste 51% din subvenţii. 

Direcţia: ferme familiale, pentru că se schimbă ceva la nivelul Uniunii Europene

Comisia Europeană a lansat în decembrie anul trecut un document prin care PAC (Politica Agricolă Comună, de unde vin banii prin FEADR) se va schimba astfel încât micii fermieri vor fi avantajaţi, orientarea spre calitatea producţiei agricole. Această propunere a fost întărită, în această vară, prin proiectul de buget propus de CE, modificarea este în acea direcţie: marile ferme vor face faţă limitării subvenţiilor, nu mai mult de câteva sute de mii de euro. Restul, să ia bani pentru competitivitate. Un actor în plus în procesul care va duce la schimbarea PAC este Parlamentul European, care de ani buni insistă pentru ecologism, păstrarea mediului rural, bunăstarea animalelor. 

Deci tot micile ferme vor fi viitorul. Unul dintre Gică-contra este Marea Britanie, care ar dori să vadă liberalizarea completă a sectorului agricol. În acest sens, un exemplu din lumea largă: în Noua Zeelandă, statul nu intervine cu subvenţii în agricultură. Pentru cei care au reuşit să ajungă în finalul articolului, până la această idee, o concluzie: aşadar, tineri fermieri, pregătiţi-vă din timp, din anul 2014 vor fi din ce în ce mai mulţi bani şi mai mult sprijin public pentru micile ferme, pentru reîntoarcerea la ţară, la o agricultură care preţuieşte mediu. 

Marile şi imensele ferme, pot căuta bani la bancă. Să auzim de bine, deci, despre reîntoarcerea la ţară! Viitorul este şi al fermelor mici, familiale. Cât despre problemele cu producţia agricolă şi alimentaţia în celelalte părţi ale lumii, nu noi europenii le vom rezolva producând mult şi încercând să vindem mult celor înfometaţi. Ei sunt săraci lipiţi. Trebuie să îi ajutăm să dezvolte agricultura locală. Viaţa la ţară, da!

Citiţi mai mult: Grădină carpatină, fără ţărani, fără mici ferme, fără…? - Slow Food > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/gradina-carpatina-fara-tarani-fara-mici-ferme-fara-940592.html#ixzz1UBWzsOTx 
EVZ.ro 

vineri, 29 iulie 2011

Slow Food: Măcelari din toată România, uniţi-vă!

Ce fel de carne puneţi în oala de gătit? Vă mai amintiţi de măcelari şi măcelarii? Din anii ’70 sau din perioada interbelică? Sau aţi văzut cum arată astăzi o măcelărie din Europa, pentru oameni obişnuiţi, mai spre vest? Între felurile noastre de mâncare, pregătite în casă şi carnea pe care o cumpăraţi pentru preparare, măcelarul este intermediar. Dar ar trebui să redevină, cum îl numesc francezii, boucher artisan. Măcelar artizan. Şi el este important în lanţul hranei, este o profesie de care depinde cum ne hrănim, dacă vrem să mâncăm ca la mama acasă. Luaţi la mână multele reţete culinare pe care le găsiţi şi aflaţi dacă acestea sunt suficient de detaliate. De exemplu, "paste la cuptor cu carne de vită şi brânză". Adică ce fel de carne de vită ar fi potrivită, de la cutie, din ce fel de vită? Din ce am aflat de la alţii, că nu am dat la orice pas peste o măcelărie importantă, pot să fie 22 de feluri de carne de vită, cam atâtea se pot tranşa. Unele, 9 dintre ele, sunt pentru gătit rapid, celelate 13 pentru gătit lent. Iar de la porc, tot într-o măcelărie, ar trebui să găsim 11-12-13 feluri de carne. Atâtea feluri de carne ar trebui să găsim într-o măcelărie care ne respectă şi care respectă tradiţiile culinare româneşti. Fiecare preparat culinar trebuie să includă felul de carne potrivit pentru o masă Slow Food. 

De câte ori merg prin alte ţări (nu atât de des, costă, nu?), caut să observ obiceiurile locale. În materie de comportament pe stradă, în localuri, ce publicaţii sunt pe piaţă, ce programe de televiziune au şi altele. De curând am fost în Spania, la Madrid. 

Am dat o raită şi printr-un mall dintr-un cartier al oraşului şi am descoperit la parter câteva măcelării una lângă alta. Ce frumos! Fiecare avea pe pereţi, în spatele standurilor, planşe colorate cu fiecare animal prezent în oferta din vitrina frigorifică, în bucăţi tranşate, carne de vită sau de porc. Asta mi-a adus aminte că, într-o ediţie a cărţii Sandei Marin, din anii ’50, pe care o aveam la noi în casă, era inclusă o secţiune cu părţile componente, ce se tranşează de la carcasa animalului. După cum am spus, fiecare este potrivită pentru alt fel de mâncare. Vorbeam despre asta şi cu măcelarul de la noi din cartier, el fiind încă din anii ’80 prezent în piaţă. Recunoştea că meseria s-a stricat, s-a pierdut, atât câtă era, în ultimii 20 de ani.

Cum se testează carnea 

La măcelăria spaniolă, am asistat la două lucruri interesante. În primul rând, o discuţie între o doamnă şi măcelar, era vorba de alegerea cărnii. Nu eram aproape, nu auzeam şi nici nu ştiu spaniolă, însă gesturile au fost semnificative. Domnul măcelar, unul din cei trei, a luat o bucată de carne, a întins-o peste vitrină către doamnă, cu degetul mare a apăsat pe porţiunea superioară a ei.

Ca să arate că este fragedă, că este elastică, că este proaspătă, asta am înţeles eu, că după apăsarea cu degetul carnea revine la forma ei. Părea un ritual comercial şi foarte profesionist implicând măcelarul şi potenţialul cumpărător, care dovedea încredere. Al doilea lucru, i-am văzut tăind carnea, feliuţe subţiri ca hârtia, cu un ditamai satârul fin, una după alta, aşa cum nu am văzut în vreo măcelărie autohtonă. Măcelarul părea un chirurg maestru, deşi era într-un loc banal. 

În România, ştiţi ce înseamnă măcelarii? Mă-ce-lar industrial!!! Ocupaţia de măcelar are codul 741103 şi face parte din grupa de baza 7411, în Clasamentul Ocupaţiilor din România. Ei fac parte din categoria "Măcelari şi alţi lucrători în prelucrarea cărnii şi a peştelui", grupa majoră 7- "Meşteşugari şi lucrători calificaţi în meserii de tip artizanal, de reglare şi întreţinere a maşinilor şi instalaţiilor." 

Care credeţi că este menirea lor? Potrivit COR, măcelarii taie animalele pe linie, în bandă; tranşează, dezosează şi sortează carnea pe calităţi; conservă carnea prin sărare, uscare, frig sau fum; pregătesc şi ambalează carnea şi produsele derivate pentru vânzare. Germania pe aceştia îi caută, dar noi românii, să îi căutăm şi să îi vrem pe măcelarii meseriaşi, măcelarii artizani, cum le zic francezii.

Măcelărie pentru boieri

Pentru că mă pricep un pic la franceză, Franţa fiind renumită şi pentru gastronomie, am căutat informaţii în limba lui Sarkozy. Stiţi de când funcţionează Confederation Francaises de la Boucherie, Boucherie-Charcuterie, Traiteurs? Din anul 1894. Confederaţia cuprinde 20.000 de companii, acoperă o cifră de afaceri de 6,10 miliarde de euro, include 80.000 de persoane: patroni, parteneri, salariaţi, ucenici. În limba română există traducere pentru boucher-charcutier, boucher-traiteur? Ne-a lăsat comunismul moştenire meserile astea?

Şi ca să închei într-o notă optimistă privind recuperarea tradiţiilor culinare româneşti, cu un ghiont din import, aflaţi că un român, domnul Cristian Preotu, a investit şi a deschis o măcelărie ca la carte, ca la francezi, în Bucureşti. Cam pentru boieri, scump, scump, dar dacă vrem să ne respectăm, să revenim la bucătărie şi la plăcerea de a mânca în familie, la esenţa Slow food, merită. Iar dacă ştiţi de măcelari profesionişti, că mai există vă rugăm includeţi în comentarii. Să îi lăudăm şi să nu îi ignorăm, ei fac onoare unei meserii de artizan. Dacă nu ştiţi, nu este păcat că ne-a lăsat comunismul fără meseriaşi?

Citiţi mai mult: Măcelari din toată România, uniţi-vă! - Slow Food > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/macelari-din-toata-romania-uniti-va-939631.html#ixzz1UBQj8PND
EVZ.ro

sâmbătă, 23 iulie 2011

SMS Camp, eveniment BIZ, la Piriul Rece

Am fost si la SMS Camp, un program de 2 zile de discutii si intelegeri privind social media in Romania. A fost un bun prilej de a afla de la un panel de bloggeri, A-listeri, o parte din mica comunitate din tara, care au intrat deja in mecanica comunicarii, PR, marketing, etc., ce inteleg ei din procesul in care au fost integrati, fara voia lor. Dupa cum am spus la intalnirea de deschidere, ne pregatim sa intampinam viitorul.

joi, 21 iulie 2011

Slow Food: Whisky la PET, despre fermentarea şi distilarea unei tării de calitate

Whisky la PET? Distilerii autodidacţi autohtoni ştiu mai bine! O tărie, cu tehnicile noastre tradiţionale româneşti, poate fi produsă oriunde şi oricum, daţi o tură de-a lungul României, pe marginea şanţului veţi găsi din plin. Să vedem cum anume facem răchia. Pentru producerea unui rachiu de fructe, de calitate, acestea trebuie să aibă un conţinut scăzut de zaharuri, să fie puţin coapte, să fie puse la fermentat cu resturi de pământ, iarbă şi frunze, aşa cum au fost culese fructele de pe jos. Nu este o problemă dacă mai luaţi şi din arbust sau copac, fructe necoapte sau de pe jos, putrezite, mucegăite sau storcoşite, pentru că înseamnă că au puţin zahăr şi asta nu este rău pentru sănătate. Rachiul iese mai gustos după aceea adăugând zahăr. Ce fel de fructe se folosesc? Mere, pere, cireşe, vişine, prune, corcoduşe, caise, piersici. Fructe de pădure precum zmeura, căpşunile sau coacăzele. Mai putem folosi şi fructele sălbatice, mai greu de cules de pe jos, dar merită. O propunere ar fi  coarnele, porumbele. Sigur că putem folosi şi resturi de la producerea vinurilor.  
Zaharometru, cântar, refractometru sau instrumentele inutile
După ce aţi adunat de pe unde aţi putut fructe, chiar nu contează, le puneţi la fermentat. Ţuicarul autohton ştie mai bine, nu trebuie să îl înveţe nimeni. Înainte de porni la drum, câteva lucruri trebuie evitate. Nu vă luaţi după tot felul de cărţi şi opinii de specialişti care cer ca, pentru o băutură din distilate de fructe de calitate şi stabilirea cantităţii de esenţă, să fie folosit zaharometrul, cântarul, refractometrul. Astea sunt mofturi. La ce folosesc toate astea ? Se pare că sunt utile la calcularea conţinutului de zaharuri al decoctului, al masei fermentate. Acesta, dacă îl avem, este important pentru cantitatea de alcool ce se va obţine. Repartizat în cele trei ape, cele trei fracţii.
Vase în care punem amestecul de fructe la dospit
Plastic sau inox? Vase din plastic, că se găsesc pe toate drumurile. Nici nu contează plasticul, compoziţia lui, când le cumperi oricum habar nu ai ce plastic bagi în casă, de l-o fi făcut turcul sua chinezul sau românul harnic într-o făbricuţă. Poate fi şi un vas din plastic care se dizolvă un pic în masa fermentată, pot fi vase de plastic la mâna a doua (unde am ajunge dacă am cumpăra vase noi?) Se schimbă un pic gustul distilatului prin adaos de substanţe din plastic sau arome mai vechi, dar acesta va fi farmecul rachiului, pentru că amatorul autohton de rachiu din marginea drumului, nu este sensibil la nuanţe. La urma urmei, după ce te îmbeţi, ce contează că a avut un gust ciudat? În ce priveşte curăţirea vaselor după folosire, păstrarea lor în stare curată, atât timp cât vezi limpede prin PET cum arată rachiul, este suficient. Oricum nu verifică nimeni şi după ce aţi vândut 2-3 PET-uri, schimbaţi locul de vânzare. Să vă caute ei, consumatorii, dacă au probleme cu calitatea, lângă o altă bordură, la o altă tarabă, într-un alt loc. Treaba consumatorului este să îşi păzească singur stomacul, nu este treaba ţuicarului amator să se îngrijească de sănătatea lui. A dat banul, s-a marcat.
Fermentaţia alcoolică
Fermentaţia pură se produce atunci când folosiţi drodjia naturală, drojdia de cultură pură (uscată, lichidă sau presată), enzime (adică biocatalizatori) şi doar dacă este cazul acizi. Ce este special la producţia autohtonă la curte, de rachiu şi ţuică, este că habar nu avem ce se foloseşte la fermentare de către cei care oferă un lichid incolor cu tărie alcoolică în foste PET-uri de apă plată sau apă minerală. Şi pe un amator de tărie, asta nu îl împiedică să cumpere şi să consume.
Îndulcirea se obţine cu aditivi, nu este de la Dumnezeu
Desigur, natura sau bunul Dumnezeu nu le poate face pe toate. Degeaba ai drojdie, enzime, acizi, substanţe nutritive, amilaze. Se adaugă pentru dulceaţă, zahăr, suc de fucte, vin şi altele. Cică în Austria şi în alte părţi asta ar fi interzis. Habar nu au la ce tehnici de producţie perfecţionate au ajuns românii. Nu au fost fructele dulci? Nu-i nimic, se ocupă ţuicarii autohtoni să corecteze chimia naturii. Nu va fi un rachiu pur? Cine cumpără rachiu la PET nu pune întrebări.
Care este morala? Să moară PET-ul! Să fim patrioţii întru ţuică!
Sper că până aici am reuşit să vă punem pe gânduri. Am putea continua cu pledoaria noastră pentru rachiul tare dar prost, mult şi bine. Ceea ce v-am prezentat sunt lucruri care trebuie evitate, nu acceptate. Şi mai sunt şi alte etape de producţie ce sunt de regulă evitate, scoase de sub control şi îndeplinite la voia întâmplării de tot felul de ţuicari. Aşa cum nu există whisky la PET, sper că răbdarea v-a făcut să citiţi până aici şi să înţelegem împreună că trebuie să iubim ţuica, dar să o sabotăm pe cea vândută la PET. Ţuica românească trebuie să urce pe raft acolo unde îi este locul şi unde tronează câteva mărci de whisky, nu să le înlocuiască. Închizând ochii în calitate de consumatori şi cumpărând distilate de alcool de pe ici şi colo, fără etichetă, fără să apreciem sursa şi anume fructele, fără să iubim adevărata ţuică, fără să îi apreciem pe cei care muncesc pentru o ţuică adevărată, vom distruge cultura românească în materie de distilate. Cum se simt micii producători, cei care respectă regulile şi produc rachiu de calitate? Au început să crească în ultimii 2-3 ani prin munca lor şi mărci locale. Avem palinca Trămuţa de Maramureş” de la Chişe Florian. Aşa este Ţuica de Cuca, din pruni din judeţul Argeş, produsă de domnul Emil Florescu, în vreo 5 sortimente de vechime, el având şi una de 20 de ani. Are şi un atelier de recipiente de sticlă, în Bucureşti, dacă vă vine să credeţi, a înlocuit PET-ul. Livada lui este în conversie ecologică, merge spre fiscalizare, antrepozit fiscal. Pe domnul Florescu îl distrugem, precum şi pe alţii ca el, pentru că mulţi dintre români se cred ţuicari autodidacţi, dar se găsesc şi consumatori care au standarde foarte scăzute. Românii şi România au nevoie de branduri locale de ţuică, rachiu şi palincă. Recunoscute de Europa şi mai ales să nu fie produse industrial, cel puţin deocamdată. Domnul Emil Florescu are deja o poveste şi a fost invitat la o dezbatere la librăria Cărtureşti privind produsele tradiţionale, cu recomandarea Asociaţiei Grupul de Iniţiativă Radu Anton Roman. Îl găsiţi pe ici, pe colo (la Târgul Ţăranului sau la Muzeul Naţional al Ţăranului Român), un personaj aparent neobservabil, cu ochelari de vedere lăsaţi pe nas şi o pălărioară, dotat cu o Dacie Berlină obosită, un om profund onest în priceperea şi ştiinţa sa de a face ţuică. Iar bogăţia sa, care a fost la Salone del Gusto, la Torino, este ţuica de la Cuca şi este sublimă. Este cazul să recunoaştem că trebuie să ne specializăm, adică nu toţi ştim să facem ţuică şi să învăţăm să nu ne omorâm tradiţiile culinare şi gastronomia. Atât timp cât vom permite existenţa ţuicii la PET, vom lăsa rafturile magazinelor pradă mărcilor străine de tării. Propunerea noastră? Rachiul adevărat este cel realizat sută la sută din fructe, fără alţi aditivi. Ştiţi ce cumpăraţi la PET? Aceasta este întrebarea iar Slow Food militează pentru tradiţii culinare locale, dar autentice. Hai noroc!

miercuri, 13 iulie 2011

Slow Food: La palatul Cotroceni, în spatele uşilor deschise, se dă cu sapa….praşila a doua

Radu Anton Roman a lăsat o puternică şi importantă amprentă în cultura română, cea mai vizibilă fiind seria de lucrări “Poveştile bucătăriei româneşti”, despre regăsirea şi recuperarea culturii gastronomice rurale, autohtone. A eco-gastronomiei. Îi datorăm o importantă sensibilizare a opiniei publice, atât prin scris cât şi prin producţii de televiziune, în ce priveşte dreptul nostru, ca români, la hrană, nu la alimente. Dl. Roman nu a făcut nici apologia parizerului şi nici a cremwurştilor, ci a bucătăriei ţărăneşti, o cultură culinară ce trebuie şi poate fi repusă cu drepturi depline, între tacâmurile potrivite, pe masa românilor. Suntem mai prejos ca italienii, francezii, grecii, ruşii, spaniolii? Trebuie să mutăm salamurile din supermarket, acasă, în frigiderele noastre iar profiturile altora, să le trimitem din România, afară?

Semnele schimbării care prevestesc renaşterea satului şi a fermei rurale în România sunt peste tot, este suficient să le acordăm atenţie. La Palatul Cotroceni, funcţionează o comisie care are ca obiect de studiu agricultura şi dezvoltarea rurală, adună la un loc cunoscuţi specialişti din mediul didactic şi academic, este condusă de Valeriu Steriu, specialist în agricultură dar şi politician. Cu siguranţă, ca atâtea alte comitete şi comisii, va da naştere unei dezbateri furtunoase despre viitorul agriculturii româneşti. Agricultură pe care, fiecare, o înţelege altfel. Unii se gândesc la producţii uriaşe de cereale şi la exporturi, alţii, la micii fermieri şi dreptul lor de a exista, iar unii ridică în slăvi biotehnologiile sau OMG-urile. Numai că prima şi a treia cale, sunt abordări posesive şi vor umple satele de muncitori cu ziua, creînd suprafeţe imense de monoculturi prin care nu se va vedea picior de ţăran, ci câmpuri gălbioare cât vezi cu ochii. Este de mirare cum se poate vorbi de grădina carpatină, dar din care vor dispare ţăranii, ca alungaţi cu DDT. Grădină, grădină, unde îţi vor fi grădinarii?

L-am ascultat, într-o înregistrare, pe ministrul francez al agriculturii, Bruno Le Maire, cu un punct de vedere privind viitorul acestei ramuri economice, spunând că modelul agricol conform căruia, unele ţări foarte dezvoltate produc prin agricultura industrială foarte mult, iar altele mor de foame, este depăşit. Şi a venit vremea să schimbăm această situaţie cu o alta, zicea dânsul. Trebuie susţinute ţările sărace şi înfometate să îşi reconstruiască agricultura locală, pentru că aceasta este calea. Adică, să fie ajutaţi să înveţe să ‘pescuiască’, nu să le dăm peşti tot timpul. Europa unită, cu a sa reformă a Politicii Agricole Comune, în această direcţie va merge: agricultura durabilă, cu faţa spre micii fermieri. Slow Food înseamnă şi asta, cât mai puţină agricultură industrială, cât mai multă agricultură cu respect faţă de mediu. Chiar aşa, de ce companiile care exploatează resurse petroliere, de exemplu, sau cele care produc ciment, sunt supuse atenţiei opiniei publice, pentru efectul lor asupra mediului (prin aşa numita responsabilitate socială coporatistă) dar dinspre marile companii din agricultura industrială, nu auzim mai nimic, în ce fel se îngrijesc ele faţă de mediu? Ce fel de teren lasă în urma lor, respectă mediul? Dacă ne-ar păsa, am avea şansa să micşorăm doza de pesticide, fertilizanţi, ierbicide la micul dejun.

EcoRuralis este o organizaţie nonguvernamentală care desfăşoară mai multe proiecte legate de lumea satului românesc, pentru păstrarea modului de viaţă al ţăranului român şi promovarea agriculturii durabile. După cum spun chiar ei, sunt o asociaţie de ţărani. Ei sunt şi partenerul naţional pentru programul WWWOOF România, viaţa la ţară. Străinii se înscriu, sunt selectaţi şi eventual acceptaţi să trăiască, să muncească şi să înţeleagă un mod de viaţă rural ce dispare în Occident datorită asaltului urbanizării şi al agriculturii industriale, în gospodării care practică agricultura organică. Este chiar o muncă la animale, la câmp şi în gospodărie, cu mijloacele şi instrumentele din ogradă. Oare ce îi aduce pe ceilalţi europeni la noi, la ţară, la latrina din fundul curţii, la rânit balegă, la dat cu sapa, lucruri de care românii fug, ca dracul de tămâie, de la ţară la oraş şi mai departe?

Willy Schuster este un om obişnuit, care trăieşte la Moşna, lângă Mediaş, în judeţul Sibiu. Căsătorit cu Lavinia, familie cu copii, având în grijă o minunată gospodărie la ţară, a pus pe picioare Bio-Moşna, la întoarcerea din Germania, în 1997. Este om cu carte, ştie 4 limbi, toate materne, s-ar putea spune. Practică agricultura tradiţională în mica lor gospodărie, parcă săseasco-elveţiană. O agricultură care pare a fi a doua lor credinţă, ca şi pentru prietenii pe care îi inspiră. Cresc vaci dintr-o rasă românească veritabilă, mocăniţa, parte a patrimoniului genetic naţional, aşa cum este sura de stepă sau bruna de Maramureş. La Bio-Moşna se folosesc metodele tradiţionale de creştere a animalelor, în adăposturi cu curenţi de aer puternici, chiar şi iarna. În câţiva ani au creat o gamă de produse lactate, oferă consultanţă în agricultura organică. Puteţi afla de la ei, prin cursuri, cum se prelucrează laptele în gospodărie. Cu tot respectul pentru ei, fără ironie, îi asemăn cu comunitatea Amish, precum cea din America. Cu oameni ca Willy şi Lavinia şi grupul tot mai numeros de ţărani români, mici fermieri, care îi urmează, agricultura industrială are rău de furcă.

Odorheiul Secuiesc înseamnă pentru unii din concetăţenii noştri, regiunea Odorheiului. Aici, Fundaţia CIVITAS pentru Societatea Civilă, a desfăşurat un proiect denumit “Fructele tradiţiilor” (“Székelygyümölcs”) finanţat din fonduri acordate de către Guvernul Norvegiei prin intermediul Programului Norvegian de Cooperare pentru creştere economică şi dezvoltare sustenabilă în România. Ideea a fost simplă: să îi adune pe micii fermieri din regiune şi să îi asocieze în jurul ideii de stimulare a îngrijirii livezilor, prelucrarea fructelor tradiţionale, valorificarea produselor locale sănătoase, pentru a contribui la sustenabilitatea comunităţilor şi totodată a mediului înconjurător. CIVITAS lucrează împreună cu mai multe organizaţii din România, prin RuralNet, în sprijinjul comunităţilor rurale, a micilor fermieri de aproape 10 ani.

Asociaţia Grupul de Iniţiativă Radu Anton Roman a colaborat anul trecut pentru o vizită la Târgul Ţăranului, un târg Slow Food din Bucureşti, a unui grup de studenţi masteranzi, de la una din cele mai prestigioase şcoli academice din Europa, dedicată dezvoltării durabile, Universitatea Wageningen din Olanda. Aflaţi într-o călătorie de studii în România pentru a studia procesul tradiţional al producţiei brânzei în jurul Sibiului, precum şi obiceiul păstoritului, studenţii din mai multe ţări ale lumii, au fost uimiţi să poată studia, în Europa, un ciclu de producţie încă atât de vechi. În analiza lor, regretă, că, din păcate, este posibil ca această cultură a transhumanţei să se piardă. Ei da, unii încă mai pot veni în România să mulgă oi şi să bea jintiţă, pentru că se mai poate. Dar şi noi putem înlocui asta cu multe fabrici cun instalaţii de inox care produc brânză industrială. Pentru că putem, nu?

ASR Charles, Prinţul de Wales caută în România ceea ce a scăpat de furia betoanelor, a termopanelor, caută istoria satului şi anume a vechilor sate săseşti. Caută ceea ce noi avem în faţa ochilor, dar distrugem cu inconştienţă, frumoasele gospodării ţărăneşti, casele bătrâneşti, acelea care fac particulară istoria locului, pentru a înconjura frumoasa vilă de termopan cu un gard de tablă inox, să moară de ciudă olandejii, că la ei aşa ceva nu există. La urma urmei, avem Muzeul Satului, este suficient, nu? La Viscri, au fost restaurate gospodării, au fost păstrate elementele de tradiţional ale culturii săseşti, cu ajutorul fundaţiei Mihai Eminescu Trust. Fundaţia ADEPT lucrează de mai mulţi ani în zona Târnavei Mari şi a pus pe picioare un model autohton de dezvoltare rurală, precum şi o făbricuţă pentru prelucrarea fructelor şi producerea de gemuri. Deci se poate interveni în mediul rural pentru a construi cu ţăranii modele viabile de dezvoltare rurală? Se poate şi toate astea au un final fericit: acolo pot merge copii şi adulţii în vacanţă, şi putem avea şi hrană adevărată şi gustoasă pe mesele noastre. Viaţa la ţară este un model complex, nu este  vorba doar de o fermă mică, statistică, cum gândesc mulţi birocraţi, care visează grafice cu productivitate, ci înseamnă familia de acolo, locurile de muncă din gospodărie şi păstrarea unui mediu curat, fiind şi un suport pentru cei care trăiesc la oraş. Hai să înlocuim totul cu betoane, cu asfalt şi autoturisme, cu mii de hectare de cerele şi plante tehnice, spre preamărirea civilizaţiei contemporane, să ne încolonăm să vizităm ferme de mii de porci şi milioane de găini chinuite şi să punem în servere web amintirea ţăranilor. A murit ţăranul român? Încă nu, dar nici să nu îl sugrumăm cu mâna noastră. Alţii vor să îl cumpere.

Un francez care face agricultură în România, s-a căsătorit şi are şi copii aici, merg la şcoala din sat, spune într-un interviu publicat recent că foloseşte soiuri de grâu româneşti, pentru că ele sunt adaptate pământului de aici. Este păcat, ne spune el, că această diversitate genetică se pierde, fiind folosite tot mai mult soiuri de import pentru culturile de plante agricole. Şi Uniunea Europeană pledează pentru păstrarea diversităţii genetice a raselor, soiurilor de plante, a speciilor europene. Şi mişcarea Slow Food doreşte asta, şi mulţi dintre noi ne dorim, pentru că a te hrăni înseamnă de fapt reunirea familiei în jurul mesei, gătit şi bucătăreală, cultura pregătirii hranei.  Bun, curat produs şi corect preţuit, pentru că munca ţăranului nu este ieftină. Ieftin este parizerul cu 10% carne!

miercuri, 6 iulie 2011

Slow Food: Revoluţia celor 5 reguli pentru o piaţă adevărată de fermieri şi producători locali

Pentru ca noi orăşenii sau cei ce ne producem hrana necesară activităţilor zilnice, să avem la dispoziţie produse locale, de la fermieri, proaspete şi gustoase, este nevoie ca acestea să ajungă la noi. Cum ? Le trebuie o piaţă, însă lucrurile s-au schimbat, trebuie o piaţă bazată pe principii noi. Nu doar românii au redescoperit târgurile de fermieri, care oferă produse tradiţionale, cum este Târgul Ţăranului, lansat în 2007 la Piaţa Amzei în Bucureşti.  Târgurile de fermieri sunt preţuite în America printr-campanie a Departamentului American al Agriculturii, sub sloganul “Cunoaşte hrana, cunoaşte-ţi fermierul!”.  Italienii au pieţele Mercato della Terra, iar prin tot ei, prin organizaţia Slow Food au creat reţeaua Earth Market, din care face parte şi Târgul Ţăranului din Bucureşti. Anglo-saxonii au reţeaua de pieţe Farmer’s Market. Ca să vedeţi cum arată şi la folosesc ele, căutaţi un pic în Internet. Veţi găsi lucruri interesante. Dar să vedem cum am putea să schimbăm lumea.

Care ar fi regulile noi?
Ar fi ca piaţa să ofere mărfuri şi să promoveze pe cele de calitate realizate local, să faciliteze întâlnirea consumatorilor şi a producătorilor, să întărească legătura dintre aceştia şi să susţină dezvoltarea comunităţii de unde provin produsele, nu în cele din urmă să încurajeze şi să susţină diversificarea agriculturii şi dea curaj fermierilor pentru a continua activitatea lor. O piaţă adevărată, care să aducă consumatorilor produse proaspete şi care să dea valoare muncii ţăranilor şi fermierilor locali trebuie să îi aibă în piaţă doar pe producători. Toate produsele vegetale, de origine animală, trebuie să fie cultivate, crescute, recoltate, conservate, gătite şi afumate ori procesate de către cel care este prezent la stand. Se discută de mai mult timp despre asta şi sunt diverse păreri. Da, nu îl poţi avea pe ţăran la piaţă, dar de aceea pieţele trebuie să funcţioneze doar la sfârşit de săptămână, doar pentru fermieri. Şi dacă nu este fermierul, cineva din familia lui, rudă de gradul I sau cel mult un angajat, dar care să cunoască totul despre produse. Dacă nu, nu este primit în piaţă. Pieţele de azi se pot transforma în direcţia asta, dacă noi ne dorim.

În prezent, pieţele din cartiere, din micile şi marile oraşe oferă de toate: tenişi, chiloţi, roşii, banane, cafea la automat, flori şi cosmetice, şosete şi baloane. O piaţă cu de toate, înseamnă în fapt, dacă ne gândim bine, că avem de-a face cu nişte magazine en-detail în aer liber, modernizate pe ici pe colo (adică cu termopane, uşi şi ceva ventilaţie). Un hibrid între o autoservire (pentru că poţi pipăi marfa) şi un magazin (dar cu foarte mulţi vânzători şi suprafeţe de ofertare). De fapt pieţele locale sunt doar o sursă de venituri pentru consiliile locale şi nu au decât acest scop, există pur şi simplu. Însă după 20 de ani, a venit vremea să dăm şi un sens acestor pieţe. Ele trebuie să facă legătura sentimentală dintre cei care consumă şi care produc, să ofere sprijin micilor fermieri. Pentru că ei, pentru a exista, pentru a nu îşi vinde pământul, pentru a-şi păstra tradiţiile, pentru a crea cele câteva locuri de muncă pentru familia lor, au nevoie de aceste pieţe. Dar au nevoie şi de relaţia cu consumatorii. Pieţele trebuie să devină altfel de pieţe, o formă de sprijin pentru agricultura locală, pentru agricultura durabilă. De aceea trebuie pieţele reinventate sau create unele noi, cu alte reguli.

Într-o piaţă locală trebuie să fie oferite la vânzare doar acele produse de pe o rază de maxim 100 de kilometri. Ce ar trebui să găsim acolo? Doar fructe, legume, brânzeturi şi lactate de fermă, ouă, carne neprelucrată şi produse din carne, produse de panificaţie şi de patiserie, preparate calde sau reci de luat acasă, dulciuri şi conserve din fructe, băuturi, plante aromatice şi pentru infuzii, flori. Nu sunt acceptate alte produse decât acestea. Iar produsele trebuie să provină din agricultura durabilă: doar cu ingrediente naturale, fără aditivi, fără coloranţi, fără creştere forţată. Nu sunt acceptate organisme moficiate genetic, OMG. Cei care pretind că au produse organice, ecologice, trebuie să prezinte documente de cretificare. Produsele trebuie etichetate. Produsele non-alimentare nu trebuie să depăşească 15% din totalul produselor oferite în piaţă. Producătorul va fi acceptat în târg doar dacă va permite oricând unui comitet al pieţei să verifice oricând condiţiile de producţie, şi nu numai comitetul pieţei, care trebuie inventat ci şi oricare consumator să fie invitat şi acceptat să meargă la fermă să verifice cum se cresc animalele, plantele. Consiliile locale care organizează pieţe, cum sunt cele din pieţe, trebuie să trimită echipe pe terene. Pedeapsa pentru producătoru poate fi excluderea din piaţă.

Ce ar mai fi? Să aibă toate documentele sanitar-veterinare, şi să aibă asigurare de răspundere civilă, dacă se îmbolnăveşte cineva în urma consumului, un fel de asigurare de malpraxis.Ce ziceţi, se pot aduna nişte voturi de aici, din crearea unei politici a pieţelor locale? Ce ar zice ministerul, ce ar zice Asociaţia Comunelor din România? Politica Agricolă Comună va susţine asocierea dintre grupuri de mici fermieri şi autorităţi locale, pentru crearea de pieţe locale, de fermieri. Este adevărat că din 2014, dar nu putem fi noi românii un pic revoluţionari?  Să dărâmăm vechile pieţe şi să construim altele noi.

luni, 4 iulie 2011

Slow Food: De la Sibiu, de unde? Brânză telemea de Sibiu, produsă în Sibiu, se poate?

Povestea noastră despre brânză, oieri, schema de calitate a Comisiei Europene încearcă să vă convingă, atunci când alegeţi telemea “de Sibiu”, să întrebaţi: “De unde, de la Sibiu”? Există o brânză telemea de Sibiu sau doar unei brânze telemea i se spune “de Sibiu”? Contează? Suntem români şi iubim brânza telemea. O căutăm, avem magazine preferate şi ne cunoaştem cu ţăranii de la care o cumpărăm. Este pe gustul multora, este preferata brânză naţională. Deşi nu numai produsă în România, ci şi în Bulgaria, Serbia, Grecia. Brânza telemea este peste tot în România. Pentru cei care se hrănesc, nu care doar mănâncă, avem mai multe întrebări.

Ştim cu adevărat ce este brânza telemea?

Este o brânză în saramură, din aceeaşi clasă cu brânza Feta. „Telemea” vine din limba turcă, telme, brânză cu găuri. Care este locul ei în universul brânzeturilor româneşti, dacă există unul? Brânzeturile se împart în brânzeturi proaspete, brânzeturi moi (Bran, Năsal, Montana, Vlădeasa, Bucegi, tip Camembert, Bran), brânzeturi în saramură, brânzeturi semitari (Olanda, Trapist), brânzeturi tari (Parmezan, Cedar, Şvaiţer), brânzeturi cu pasta opărită (Dalia, Dobrogea, caşcaval afumat), brânzeturi fermentate (de burduf).

Există oare diferite feluri de brânză telemea?

Ca diversitate, brânza telemea este produsă din lapte de vacă, din lapte de oaie şi de bivoliţă, şi mai recent din lapte de capră (bănuiesc că laptele în amestec dă naştere unei corcituri de brânză care deschide calea falsurilor). La început brânza telemea fost produsă din lapte de oaie şi era cunoscută sub numele de brânză albă sau brânză de Brăila. Trecerea la producţia industrială a impus producerea brânzei telemea din lapte de vacă.

Ce preferăm, brânza de la ţărani sau cea produsă industrial?

Să cumpărăm de la fermieri, în anumite condiţii (fiind însă o decizie însă care se sprijină pe buget, gust, preferinţe ale familiei), poate fi opţiunea strategică a fiecăruia dintre noi, dacă vrem să susţinem micii fermieri şi un mod de viaţă aparte, cel de la ţară.

De ce unei brânze telemea i se spune “de Sibiu”, are ceva specific?

Ce ştim este că frecvent întâlnim, la oraş, dar mai ales în Bucureşti, comercianţi care pretind, prin afişe, bannere, firme de magazine că oferă în galantar, brânză telemea de Sibiu. Oare? Nu este vorba de o înşelare morală a consumatorului? O brânză telemea de Sibiu ar putea fi doar aceea produsă de fermierii locali din Sibiu, şi nu o brânză produsă industrial. Ea ar trebui să îndeplinească mai multe condiţii pentru a se spune, da! este de la Sibiu, întrutotul: oile să fie crescute şi să pască în judeţul Sibiu pentru că vegetaţia este specifică, laptele şi procesul de producere a brânzei să se fi realizat tot în judeţul Sibiu, iar păstorii şi producătorii să fie din Sibiu. Nu mai vorbesc de reţetă, ea trebuie să fie respectată de aceşti oameni.

Schema de calitate a Comisiei Europene

Este ceva neobişnuit, nu? Acest sistem, prezentat mai înainte se poate numi DOP sau Denumire de Origine Protejată, este ceea ce a reuşit să obţină „magiunul de prune Topoloveni”. Până la a obţine marca DOP, se poate înregistra marca în România. Dacă doresc să îşi apere produsul şi să îşi respecte consumatorii, de ce oierii, autorităţile din judeţul Sibiu lasă ca marca lor, informală, să le fie folosită de oricine? De ce oierii din judeţul Sibiu nu se adună, să facă o asociaţie, să facă un caiet de sarcini pentru produsul “brânză telemea de Sibiu”, de ce nu îl înregistrează ca marcă colectivă? Prin schemele de calitate pentru produse alimentare, Comisia Europeană face legătura cu politica din domeniul agriculturii, de subvenţionare. Trebuie spus că “magiunul de prune Topoloveni” este cam singurel , din partea României, în acest sistem de calitate al Europei. Suntem la început, cu adevărat un produs local va fi valoros şi recunoscut, doar dacă va face parte din schema de calitate europeană. Italienii au 50 de brânzeturi înregistrate DOP, francezii au 68 de brânzeturi înregistrate DOP, şi alţii aşa. Vreo ţară europeană a înregistrat brânza telemea? Va fi România aceasta, cu brânza de Sibiu? Suntem români şi iubim brânza telemea. Ce ar fi să respectăm această specialitate, fermieri şi comercianţi faţă consumatori, să nu producem şi să vindem altceva decât ceea ce este. Şi noi iubitorii de brânză, să ne apărăm drepturile: să nu mai cumpărăm falsa brânza telemea de Sibiu, dacă este o minciună.

duminică, 26 iunie 2011

Caţavencii apar miercuri....?!

Cand s-au impartit in Kamikaze si in Academia Catavencu, anul trecut, mi-am zis: ce lovitura de marketing. Pai, eu cumparam Academia Catavencu 2,5 RON, a aparut Kamikaze, le-am luat pe amandoua, 5 RON (lovitura, un fel de-a spune, pentru impatimitii de citit presa scrisa…)…Este drept ca, probabil am fost o exceptie si este drept ca nu am putut sa sustin aceasta tentatie pe termen lung. Mai mult, au fost chiar doua editiii ale publicatiei, cu subiecte tratate identic…
In fine, dupa asta vine si chestia cu vanzarea/cumpararea brandului. Brandul este proprietatea cuiva si am fost curios sa vad al cui este. Asa ca m-am uitat in Registrul Comertului si la niste cifre din bilant si am scris aicihttp://bit.ly/kNCwUx.
Ce este curios este asta: sa mentii si pentru viitor acelasi format al publicatiei (cu dl. Dinescu, care a avut 2 proiecte editoriale, interesante, dar esuate) in pierdere financiara de 2 ani, de parca brandul era piatra de gatul inecatului. Daca nu schimbi produsul, ori fuge brandul ori ramai cu el, ori fuge echipa si ramane brandul, ce naiba se schimba ? Toata gasca vesela nu intelege ca vremurile s-au schimbat, si odata cu ele oamenii, adica consumatorii. Totul este de o veselie infricosator de romaneasca….doar daca nu este vorba de o publicatie electorala si aici scenariul lui Zoso, trebuie ajustat: este suficient 1 an de implinire a profetiei…..dar ce este rau !? Cine are bani, face chef !!!

vineri, 24 iunie 2011

Slow Food: Să nu ne fie frică de roşiile italiene şi spaniole, ci de veşnicia lor...! Salvaţi roşia românească gustoasă!

Pentru mişcarea Slow Food, fermierul român şi roşiile lui, soiuri locale, sunt foarte importante. Dar nu vorbim de marile ferme agro-zootehnice. Dimpotrivă. Agricultura industrială şi producţia de alimente legată de ea, restrâng foarte mult posibilităţile românilor de a avea parte de o alimentaţie diversificată, naturală, hrănitoare. Printre altele, Slow Food susţine că unul din drepturile noastre este acela de a ne hrăni potrivit tradiţiilor locale. Carlo Petrini, fondatorul mişcării Slow Food a constatat la un moment dat, în drumurile sale prin Italia, că un apreciat fel de mâncare, nu mai avea acelaşi gust, în locanta unde-l comanda mereu. Curiozitatea l-a împins să afle mai multe. Şi a aflat că soiul autohton de ardei, elementul principal al preparatului culinar, fusese înlocuit cu ardeii olandezi, fără gust şi savoare. Iar cultivatorul de ardei italieni, soiul local, renunţase la cultivarea lor, pentru altceva cu randament şi mai eficient economic. Povestea italiană are şi un aspect românesc. În Târgul Ţăranului, un proiect de piaţă locală care există din 2007, tocmai pentru a susţine micii fermieri, ne-am dorit să avem diversitatea sezonieră prin legumele româneşti, nu numai prin produsele alimentare din lapte şi carne. Nu am reuşit întrutotul, pentru a susţine legumele româneşti, trebuie să o luăm de la capăt. Care sunt soiurile româneşti de roşii? Un legumicultor mi-a explicat că vrea să aducă la Târgul Ţăranului, roşii de Izbiceni. Da, sunt roşii crescute acolo, asta este bine, dar din seminţe, răsaduri de roşii olandeze. Mi-a explicat domnul respectiv că numai roşii cultivate toamna mai sunt roşii româneşti. Într-un fel vroia să îmi taie speranţele. Opinii ca ale dânsului am mai întâlnit: să uităm de roşiile cu gust, este doar aşa, o nostalgie, lupta este pierdută. O fantezie. Poate şi pe culoarele ministerului de resort, dar nu al alimentaţiei, se gândeşte aşa. Trebuie să ne ridicăm pentru a ne susţine dreptul. Dreptul la roşii cu gust. Roşiile cu gust există încă, ele depind de noi, unele fiind rodul unei activităţi serioase, de exemplu la Buzău: roşiile soiul Buzău, roşiile hibrid Siriana (soi realizat de dl. dr. Costel Vânătoru), tomatele cireaşă Carisma (soi realizat de d-na dr. Rica Burnichi). Mai avem şi altele: varza Măgura, ceapa Diamant, fasolea pitică Ioana, ţelina Dacia, mazărea Getica, castraveţi Triumf. Europa merge în direcţia agriculturii durabile, depinde de noi să susţinem asta, fiecare, în calitate de co-producător. Nu ne-am săturat de roşiile tip, pe rotunjimi, parcă scoase din calculator? Cum să ne luptăm? La piaţă, să căutăm roşii româneşti, dar să şi întrebăm ce soiuri sunt. Să aflăm cum anume sunt cultivate, astfel încât să slăbim conspiraţia intermediarilor. Să acţionăm astfel încât cererea să se impună. Este prea târziu ca legumicultorii români să îşi alăture consumatorii? Cine vrea să participe la o luptă cu roşii româneşti, în stradă, spre cinstea şi gloria lor? Hai la lupta cu roşii!

miercuri, 15 iunie 2011

O femeia roma spune: "Asa se face si in Spania!!!"

Asa am fost felicitat de un cuplu de romi, astazi de dimineata, cand m-au vazut culegand rahatul lui Ricky, catelul familiei, intr-o punga de plastic, de la radacina unui copac din cartier. De dimineata am iesit ca de obicei, cu catelul Ricky, la plimbarea de dimineata, pentru necesitati. Fiziologice. Am construit un traseu de copaci si tufisuri, pe linga blocuri, astfel incat catelul sa fie multumit. In familie eu sunt programat pentru aceasta obsteasca sarcina, dimineata, uneori seara. In anii de cand avem catelul, am invatat sa imi respect vecinii. De doua ori au aruncat cu obiecte in mine, de la etaj, seara. Am inceput sa ocolesc acele vecinatati. Ma uit adesea cu teama la etaje, sa vad, nu este cineva care ma observa de sus, sa ma tina minte si ma pedepseasca ? Alta data respectul mi-a fost indus de faptul ca Ricky mai facea pipi pe jentile masinilor. Eu il lasam, recunosc, doar la acele jenti deja urinate. Este un modus vivendi. Si am evitat sa il las pe Ricky sa isi faca de cap acolo unde cineva, intentionat, si-a protejat jentile cu capace de carton. Sau masini proaspat spalate, ca de exempluu taxiul galben din vecini. La masini murdare il lasam sa se simta bine. Cu toate acestea, o doamna tot ne-a surprins intr-o dimineata, la o janta, urinand pe furis. Mi-a facut observatie ca urina este acida, ca maidanezii nu fac pipi pe jenti, ca ploaia nu cade piezis pe jante si deci numai urina de caine domestic este o problema. Era foarte nervoasa. Deci, pe linga evitarea proximitatilor periculoase, am decis ca ori de cate ori am ocazia, sa dau o fuga cu Ricky pina in parcul Tineretului. Acolo facem pipi si caca, fara sa ne strige cineva ceva ocari. Dar, in toata aceasta procedura de supravietuire, fata de adversitatea celor care sunt contra animalelor de casa, eu punandu-ma in pozitia lor, un lucru a fost constant: culegerea rahatului de caine, in pungulite. De fiecare data ies cu 3 pungi si culeg constiincios rezultatul si il depun in cel mai apropiat cos de gunoi. In toti acesti ani, doar vreo 4 persoane m-au felicitat deschis: "Daca ar face toata lumea ca dumneavoastra!!!" Si m-am simtit foarte bine, atunci cand exemplul meu si efortul a fost recunoscut. De cate ori ati calcat intr-un rahat de caine si nu v-ati simtit prost ? Deci am facut de fiecare data o fapta buna si am aratat responsabilitate si respect. Ma rog, mi-au zgariat aripa masinii si au scris pe ea...".ula belita". Inca nu am rezolvat asta, asa ca port peste tot acest mesaj. Ce m-a surprins astazi este ca perechea de romi, care astepta sa se deschida magazinul de haine second-hand, a remarcat: "Asa se face si in Spania", explicandu-mi cum: "Acolo sunt niste cutii speciale din care iti iei pungi pentru asta..."....Iata niste oameni care au vazut o cultura avansata (???), au fost expulzati, si au regasit in tara o practica ce in sfarsit a ajuns si in Romania. Arata asta, pentru ei, ca Romania se schimba ? Poate da, poate nu. Poate ca a fost uimitor sa vada ca totusi si aici se poate sa fii civilizat. Si mi-a adus aminte atitudinea lor, de un proiect Phare, dinainte de aderare, care sprijinea integrarea romilor. Prin proiect, intr-o localitate, romii erau inclusi intr-o echipa de salubritate a localitatii lor. Remarca lor era, la un moment dat in filmul despre proiect, ca ei, tiganii fac curat dupa romani, ei fiind cei care arunca gunoiul la intamplare. Si gandul de final: ii putem educa pe romi, daca noi majoritarii nu suntem si nu aratam educatie, si de ce ar fi ei mai buni decat noi ?

marți, 14 iunie 2011

Slow Food: Porcul de Mangalita traieste si mai bine, in America, la Seattle

Pentru cei care ştiu ce este Slow Food, puteţi sări peste primul paragraf, direct la cel despre porc. Slow Food este un concept modern despre gastronomie, mai precis despre eco-gastronomie, dar şi o organizaţie neguvernamentală cu sediul în Italia, cu o vechime de peste 20 de ani, având ramificaţii prin mai multe organizaţii naţionale, cu peste 100.000 de membri în toată lumea. Şi în România există mai multe grupuri Slow Food, care se numesc Convivium. Există o piaţă de tip Slow Food, care se numeşte Earth Market (sau Târgul Ţăranului). Precum şi multe evenimente Slow Food, în ţară, mai ales din categoria pieţelor locale, dar şi în proiecte în domeniul educaţiei culinare. Slow Food înseamnă un mod personal de a înţelege hrana, de a o înţelege şi consuma în relaţie cu cei care o produc şi cu locul unde este produsă hrana. De exemplu, dacă mergeţi la piaţă, staţi de vorbă cu fermierul care vinde legume şi aflaţi de unde este, cum a muncit la cultivarea legumelor. Ce înseamnă o atitudine Slow Food? Când doriţi să cumpăraţi legume, căutaţi legume româneşti, pentru că militaţi pentru specii vegetale locale. Şi atunci când cumpăraţi legume, tot de exemplu, încurajaţi cumpărarea de la legumicultor, nu de la intermediari. Deviza Slow Food despre hrana: “Bun, curat şi corect preţuit!". Mai ales corect preţuită pentru că este mai scumpă decât cea din agricultura industrială. Slow Food militează pentru păstrarea moştenirii genetice autohtone, adică soiuri şi specii locale, dar şi pentru păstrarea moştenirii culturale, a felurilor locale de hrană. Slow Food critică agricultura industrială. Pentru cei care cred în Slow Food, micul fermier şi modul său de viaţă sunt elemente ale unui model ce trebuie susţinut şi păstrat, pentru că nu toţi ţăranii vor deveni muncitori cu sapa la fermă şi nu toţi cei ce trăiesc la oraş vor şi chiar cumpără numai de la supermarket. Care este treaba cu porcul? Recent, un post de televiziune a povestit despre aproape-dispariţia porcului autohton din specia Mangaliţa. Puţini mai ştiu cum arată, este un porc cu blană. Ciudat, nu? Dar renumit pentru anumite caracteristici ale cărnii sale. Porcul acesta face parte din moştenirea culturală şi gastronomică a României, nu este de capul său. Urmărind ştirea, la prima judecată, am pus-o imediat în contextul cunoscut de mine, o specie pe cale de dispariţie şi clasa “ce ne pasă nouă românilor?". Ei bine, întamplător, în Facebook sunt conectat la o pagină a Slow Food Seattle. Nu le ştiu pe toate, dar pe fluxul lor de ştiri am recepţionat una privind o reuniune de-a lor în jurul subiectului porcul de Mangaliţa. Şi dau nişte click-uri şi aflu că un fost manager american ce a lucrat în Europa de Est, s-a reîntors în America, a importat specimene de Mangaliţa din Austria şi a creat un întreg cult în jurul porcului cu blană, wooly pig. Ca de obicei, ceea ce românii aruncă la gunoi, "omoară" şi "calcă în picioare", lumea dezvoltată consideră că este o recuperare şi salvare genetică, pentru care merită să lupţi. Trăiască, deci, porcul de Mangaliţa, o specie autohtonă şi felicitări celor de la Heath Putnam Farms. Citiţi şi vă cruciţi, despre http://woolypigs.com/

luni, 13 iunie 2011

Dl. Roznoveanu din Falticeni intreaba: "De ce nu sunt mai multi batrani la plaja ?"

In 5 iunie am avut ocazia sa dau o fuga pina la Constanta, dupa ce cu o zi inainte, o recuperasem pe mama si pe sora ei, Elena, de la Topolog. Dupa o saptamana de sedere acolo. La Constanta ma gandisem ca dau o fuga pina la plaja, dar nici la plaja Modern, nici la Mamaia, ci la 2 Papuci, daca s-o fi numind asa. Este situata la baza Falezei Nord, cum este cunoscut zona, mai ales datorita dezvoltarilor imobiliare din anii recenti ai mandatului Mazare la Primaria Constantei. Cum se ajunge acolo ? Daca esti chiar in fata marelui templu al comertului nasit de administratia constanteana, in marginea Parcului Tabacariei, te orientezi cu fata spre mare, si o iei la pas spre faleza, mai bine spus, pe latura parcului. Si mergi, si mergi, cam jumatate de ora ? pina ajungi la intersectia cu bulevardul Mamaia, la McDonalds si Delfinariu. Traversezi, ajungi la fostul capat al tramvaiului (o alta idee geniala a administratiei locale, intr-o vreme a cautarii unei impacari cu mediul si a trecerii spre modele de dezvoltare urbana durabila, la Constanta s-a desfiintat transportul cu tramvaiul, fiind facut cat mai mult loc automobilului), faci la stanga. Si apoi mai mergi 2-300 de metri, dai de niste interesante cazemate, ramase de pe vremea razboiului, pe faleza, printre blocuri, faci la dreapta, vezi marea, si cobori spre ea, pe o poteca usor-abrupta. La malul marii, in conditii de relativa salbaticie, pe un kilometru de golf, cateva zeci de persoane, mai ales localnici, fac plaja si se bucura de apa. Nu este nici Copacabana dar nici raiul algelor, fara chioscuri, fara oferte exceptionale de piatra de baie.

Asa am ajuns acolo cu sotia mea, Anisoara, ne-am asezat turisticeste la plaja, fara cearceaf, doar pentru o sedere de o ora si ceva. Eu m-am dezbracat la costumul esential de plaja, la slip, am intrat la apa, si m-am balacit cat am putut. Apa era calda. Cand am iesit, indreptandu-ma spre mal, apropiindu-ma de locul ales pentru a profita de soare si uscare, si apoi oprindu-ma in picioare, cu fata la soare, sunt abordat de un domn in varsta, in mod direct.

"De ce oare nu sunt mai multi batrani la plaja?", m-a intrebat cel care mai tarziu s-a recomandat a fi Roznoveanu din Falticeni. Rareori primesti intrebari care sa mearga la esenta. V-ati inrebat vreodata, chiar, de ce in Romania batranii nu sunt la plaja ? Nu ma refer la explicatii legate de clima, ultraviolete si daunatoarele raze solare. Ci la faptul ca este o parte a culturii romanesti, ca batranii, in Romania, sa fie marginalizati social, lasati ca niste resturi, la margine societatii. Pensionare timpurie, masa de manevra pentru politicieni, oameni care stau la cozi si se bat pe pomeni, o parte de viata nedemna, acceptata tacit de societate azi. Batrani izolati in casa, fara prieteni, fara rude, vazand cum se sting in jur toti cei dragi. O trecere treptata spre viitor, dar nebucurata corespunzator in viata. De ce batranii nu sunt mai frecvent pe plajele romanesti ? Pentru ca este scump ? Unii au copii care le pot plati sejurul ? Pentru ca sunt urati cu pieile lor cazute si patate ? Pentru ca nu credem ca o sa fim la fel ? Si de ce batranii din Europa occidentala isi bucura ultimii ani de viata calatorind si nu acelasi lucru se poate intampla cu seniorii din Romania, ma gandesc la atitudinea sociala si culturala, nu la restrictii economice. O intrebare care a revelat un intreg complex de ganduri, care mi-a atrast atentia pentru a continua discutia cu dl. Roznoveanu.

Dl. Roznoveanu arata ca un batran zvelt, in jur de 80 de ani, cu o figura asezata, ferma, pur si simplu un personaj ca un actor, care nu si-a tras spre batranete corpul afectat de obezitate, ci silueta oasoasa si dreapta. Ulterior mi-a spus ca a lucrat in armata si asta mi-a justificat postura dansului. Multi dintre batranii care au fost militari de cariera, poate dintre cei care chiar au lucrat in activitati ce au cerut angajament fizic, sunt asa, mai atosi si atleti. El mi-a adus aminte de unchiul meu, Radu Ion, neam de taran, care a intrat ucenic la Arsenalul Armatei, in 1942, fiind adus de mana de bunicul meu. Si unchiul Ionel, cum ii spuneam noi, avea o mana ferma, de ti-o strange cand ne luam la revedere, ca intr-o menghina. Asa si dl. Roznoveanu, cand ne-am luat la revedere, la sfarsitul intalnirii, mi-a confirmat asteptarile, mi-a strans mana ferm si osos. Ca si unchiul meu, fratele mamei, dl. Roznoveanu a fost veteran, dar fiind incorporat in armata in al II-lea Razboi Mondial. Scurta lui farama de viata a readus in amintirea mea, prin el ca personaj, o bucata de istorie a Romaniei, tragica. Era de cateva luni inrolat, cand a avut loc trecerea Romaniei de partea aliatilor, ceea ce a facut ca rusii, acolo unde erau in apropierea frontului romanesc, sa ia prizonieri romani. Dl. Roznoveanu mi-a povestit cum superiorii lor, stiind ce se intampla, le-au spus sa isi ia de mancare, si sa plece ca altfel ii vor lua rusii prizonieri. Iar m-a aruncat dl. Roznoveanu in lumea gandurilor, aducandu-mi aminte de acea tragedie a lui 23 august 1944, cand mult militari romani au cazut, din pacate, in mainile rusilor, desi ne alaturasem aliatilor. Iata deci un om, care, intamplator, ma arunca in cateva secunde inapoi in istorie. De ce au luat rusii prizonieri pe romani si cum te poti bucura de faptul ca printr-o intamplare, te poti intalni, la malul marii, cu un om care a fost in acea situatie, a si scapat cu viata din acea nenorocire. Si a reusit prin timp sa apara undeva la malul marii, in 2011, la plaja. Este o intamplare minunata care te pune pe ganduri.

Dupa aceea dl. Roznoveanu mi-a spus o multime de bancuri, fiind de neoprit, bancuri bune, de bun simt, nevulgare, spuse la rand cu o bucurie marturisita pe figura. Dl. Roznoveanu tragea pur si simplu, cu bancuri, in mine, alaturi era si Anisoara si ascultam, fiind de la un moment dat jenati, ca izvorul de satira nu avea sfarsit. De fapt dl. Roznoveanu era o proba vie de intelect nefectat de varsta, volubil, zglobiu. La ce varsta ? La 85 de ani, o varsta la care altii nu mai exista, asta este biologia, dar datorita vietii duse, au o minte molcoma si lenesa. Dl. Roznoveanu era o explozie de veselie si auto-amuzament. Probabil, ca dansul sunt multi. Dar legatura dintre generatii este rupta. Ceea ce m-a suprins la dansul a fost indrazneala netipica nici altor varste, de a aborda niste straini si a le spune vrute si nevrute.

Am aflat unde locuieste, ce cauta in localitate (fata lui locuieste la Contstanta), este in sejur, ca sa zicem asa, cu a doua sotie, dupa a decedat prima. Un simpatic batran roll-over, cum rar ne este dat. Multi dintre batranii pe care ii intalnim sunt posaci, tristi, acri, nemultumiti. Nu dl. Roznoveanu, care mi-a si spus cum se bucura el de pensie, cum si dramuieste ca sa fie la plaja si sa isi traiasca viata. Dansul este, din acest punct de vedere, unul dintre putinii care pun in pericol sistemul public de pensii, prin faptul ca traiesc si se bucura sa traiasca, dincolo de perioada obisnuita de viata dupa viata activa. Telul nostru ar fi sa traim mai mult decat am cotizat la pensia publica, al statului este sa nu se intample asta. Altfel ar da faliment.

Povestea d-lui Roznoveanu as vrea sa o inchei aici: un batran la 85 de ani, vesel, spunand bancuri, bucurandu-se ca a tras moartea in piept, la a doua sotie, la plaja, la mare, vioi la gandire, amuzat si traitor de viata. Doamne, acesta voi fi eu si m-am intalnit cu mine din viitor ?