vineri, 15 februarie 2013

Ce lume lasam viitorului sau despre un nou contract cu viitorul

Am prins o bucata din Hurezeanu, la Digi TV, in 15 februarie 2013.

O discutie despre democratie, criza si stagnare, clasa politica, blocarea unui model. Zice Hurezeanu ca (cred ca ideea nu era a lui), pentru a schimba ceva trebuie sa schimbam modelul acesta in care cheltuim astazi, facem datorii si lasam datorii si o lume epuizata, generatiilor viitoare. Doua interventii sunt necesare. In primul societatea, clasa politica sa se raporteze la trecut si la viitor, la generatia urmatoare, nu la prezent. Cu alte cuvinte cand poluam lasam o lume mai murdara generatiilor urmatoare. 

Cand toleram coruptia, vom lasa un model prost generatiilor urmatoare. Iar a doua conditie, este ceea ce a lasat mostenire ca principiu, regele Carol, in testamentul sau: "Nimic pentru mine, totul pentru tara"!... Cati dintre politicienii de azi, s-a intrebat Hurezeanu, practica deschis, transparent, acest mod de viata ?

sâmbătă, 2 februarie 2013

Producătorul de la Viața Satului va conduce TVR 1

Cineva spune despre numirea ce director interimar la TVR 1 a lui Gabriel Gherghescu: “Promitator” viitor pentru TVR1..."Producătorul de la Viața Satului va conduce TVR 1″.  De fapt nici nu-i de mirare. Romania nu poate fi decat o ţara … agrară!"

Sau cum am spus la paginademedia.ro, in comentarii:

Eu  spun ca:"Pentru cei care traiesc doar la bloc, pare de neinteles….”Viata Satului” si “Ora de business” ale TVR sunt cele mai bune emisiuni de pe toata piata, pe domeniul lor. Pentru ambele stau marturie audientele si leadership-ul pe care il au pe segmentele lor. Trecerea lui Gabriel Gherghescu la conducerea TVR1 poate fi un castig, dar si o pierdere. Gabriel si Cosmin faceau bine ceea ce faceau impreuna, un pachet jurnalistic destul de nepartinitor (unbiased) cu “Viata Satului”. Cam asta este..."

creola afirma, tendentios: "Nu am nimic cu Gherghescu, doar ca nu imi plac oamenii care cer spaga. ) El va aduce bani in TVR, ii va depozita in masina personala si apoi va pleca linistit acasa."

Eu spun ca: "Rating-ul si share-ul VS sunt exceptionale….”Viata Satului” este una din cele mai bune emisiuni de pe piata in categoria sa. Si este lider de audienta atunci cand este difuzata. Asta a aratat ca Gabriel Gherghescu si echipa lui, impreuna cu Cosmin Andrei, au facut un produs publicistic ok, pentru o tara dominata de emisiuni despre false vedete. In plus, nu uitati ca este singura emisiune TV pentru toata Romania, despre ce se intampla la tara. Unde traiesc 45% din romani. Si foarte putina presa ca si foarte putini din ceilalti 55% care traiesc la oras, vor sa stie ce se intampla la tara. Altfel este usor sa calomniezi munca unor oameni...sub anonimat...."

Multi dintre noi sunt superficiali si multi sunt subiectivi. Eu sunt din a doua categorie. Parerea mea este ca Gabriel Gherghescu este o solutie buna ca director interimar. Merita sa isi incerce fortele.

De ce "Top Chef" nu merge

"Top Chef" are probleme de audienta, ne spune paginademedia.ro aici. Era de asteptat. Doua sunt caracteristicile emisiunii: competitia si gastronomia. Ce or fi inteles cele 6-800.000 de romani uitandu-se la emisiune ? Majoritatea publicului din Romania crede cu sfintenie in pile, relatii, cumetrii si descurcareala. Nu in competitie, Iar de gatit, va dati seama: intr-o tara in care supermarket-urile cu mancare dau pe dinafara de multe ce sunt, ce sa inteleaga oamenii din tot felul de chestii sofisticate cu zeci de cutite, oale si condimente ?  Mai mult de doua feluri de cutite nu au romanii in bucatarie. Problema este stratul (fundamentul) cultural, lipsa de educatie. Din acest punct de vedere putem pune intrebarea: de ce cumpara televiziunile aceste formate ? Nu fac research inainte, niste focus-grup, ceva ? Se bazeaza doar pe fler ?! Nu mai spunem de o chestie derutanta cum este mutarea emisiunii in alta zi si pe alt slot orar. Asta arata confuzie si nesiguranta.

Despre "Tuca si dobitocii 2.0", un comentariu la Comanescu.ro

Nu stiu daca sunt original sau nu, ca ideile circula (si nu imi place sa mi le insusesc, daca sunt ale altora fac efortul de a indica sursa): in Romania, pentru ca am ars etapele, traim viitorul presei. Nu moartea presei scrise, ci traim viitorul presei. Trecerea din print in online, contributiile consumatorilor, redefinirea eticii jurnalistice. Devenirea oamenilor care scriu, parte a establishment-ului, entertaineri (proces inceput cu cateva decenii in urma in occident). Instrumentele se schimba, media se schimba. Si este foarte interesant ca competitivitatea este extrem de dura astazi: aproape oricine isi poate crea un punct de vedere in online care sa bata ca audienta situri majore. Jurnalistului obisnuit, reporterului de teren, i se cere sa se alature unei bune infrastructuri de presa, ori sa fie foarte talentat ca sa reziste "amatorilor", ce stiu tehnologie, au timp si resurse irosit. In timpul liber. O reactie la un punct de vedere al lui Iulian Comanescu, de aici http://www.comanescu.ro/tuca-si-dobitocii-2-0.html#comment-90611

marți, 18 septembrie 2012

Case care (nu mai) plang, un proiect Rhabillage, editia a II-a

Doamna Bruma, 

Va multumesc pentru oportunitate si pentru timpul acordat la ultima noastra intalnire. Ce anume ar fi bine sa fie in acest Ghid ? Este o provocare ce dezlantuie imaginatia. 

Fara sa fiu un specialist as spune ca o casa, o locuinta, nu exista fara o curte, fara o gradina, fara propriul ei spatiu privat. Este o intreprindere prea grea, insa stim ca s-a lucrat pe acest subiect, cateva gradini interioare probabil ca merita sa fie scoase in evidenta. 

Mergand pe vechile strazi, am simtit impulsu de a deschide poarta curtilor caselor vechi sa dau o roata. Deci niste curti misterioase, ar fi interesante. Curtile interioare ale caselor din Centrul Vechi. Ar fi interesante casele cu curti interioare. Ca de exemplu in fosta Cale a Rahovei exista una, cele de pe str. Serban Voda. Tot cartieriul din jurul str. Principatelor Unite. Sau casa din str. Mendeleev in care traieste pianistul Dan Grigore, ori casa de la intersectia str. Mendeleev cu str. ce duce la piata Amzei, cu un balcon de lemn, atarnat de perete. Ar fi aici de adaugat, gradinile. In Bucuresti, gradinile parcuri sunt niste necunoscute. Ca de exemplu structura gradinii, a parcului din jurul palatului Mitropoliei, a fostei Camere a Deputatilor, o gradina parc interzisa. Sau Gradina Botanica, a carei structura nu este atat de bine formalizata si expusa publicului. Sau cladirea din str. Smardan de vis-a-vis de Chicken Staff, cu o curte interioara interesanta. Ori curtea interioara a cladirii din Calea Victoriei, de vis-a-vis de fostul magazin Max Mara, ori chiar curtea interioara a exact acelei cladiri ce gazduia magazinul Max Mara. Prin curtea interioara se putea si se poate trece din Calea Victoriei spre Piata Amzei, fara sa dai coltul. 

Aceste pasaje sunt si cele dintre str. Academiei si Calea Victoriei (Pasajul Englez), sau galeria de magazine interioare de vis-a-vis de fostele galerii Lafayette, actualul magazin Victoria. Si aici, se trece din galerii, dinspre Calea Victoriei spre str. Lipscani, prin interior, cu pasaj printr-o gradina interioara. Curtea, gradina, elementele exterioare ce inconjoara cladirile de locuit. 

Fantezia zburda, nu ? Un alt aspect fascinant, memoria functionala a orasului Bucuresti, vechile cladiri, din foarte multe arii, pastreaza vizibil, dar fara vechiul sens, organizarea de magazin de strada, de pravalie, vechea pravalie cu scara. Erau probabil case de meseriasi, mici negustori, care aveau in strada magazinul si deasupra locuinta. In spatele Muzeului National de Istorie, cladirea actualului Institut de Balneofizioterapie, gazduieste pe o latura, spatiile inchise, dar construite cu functiune de pravalie, mai multe foste magazine.Este interesant sa observi in Pasajul Villacrosse, cum toate spatiile ce acum sunt cafenele, inca mai poarta deasupra intrarii, numere de ordine, pentru magazine, stradela interioara comerciala. 

De exemplu, etnicitatea era prezenta si este vizibila si azi. Micile magazine din zona actualului magazi Cocor, de pa latura din dreapta, ce poarta inca steaua lui David, simbol al religiei mozaice a proprietarului, pentru un cartier al Dudestilor, din preajma bisericii Sfanta Vineri si Templelor Mozaice. La fel, micul magazin din str. Coltei, care poarta pe frontispiciu, emblema "Cohn si Fiul". Trecerile putine, dar pline de farmec, la nivel. De exemplu scara ingusta pe doua sensuri, ce leaga strada ce coboara dinspre Filaret, cu nivelul superior, acolo unde este hotelul de 5 stele, restaurat, Parc Carol, fostul ICRAL Sector 4. Tot aici, pe o latura este un pasaj stradela de interior, inchis de catre locatari, ce leaga str. Mitropolit Nifon, de strada ce coboara de la Mitropolie. 

Ar mai fi spatiille de cultura urban, azi restaurate sau distruse. Palatul de Cultra Bragadiru, impresioneaza prin sala sa de bal interioara. Oare cate cladiri din Bucuresti mai au asa ceva? Eu cunosc si Casa de Cultura Nicolae Balcescu din str. 11 Iunie, de langa Mitropolie. Ori vechile cinematografe cu gradina, dar care acum nu numai ca plang, dar chiar au tacut si s-au inchis in ele. 

In ce priveste cimitirele istorice, trebuie clasate, inregistrate si memorializate: cimitirul italian al eroilor, cel al turcilor, cimitirul evreiesc, cimitirul catolic. Acestea trebuie sa fie incluse in procedura de clasificarem, deoarece putin cate putin dispare minoritatea, ramine memoria acesteia. Putem vorbi de o cultura aparte a monumentelor funerare, care parcurge etape istorice, marcate de epitafuri sau nu, de materiale, de sabloana sau ciopliri. O masificare a cultului funerar a dus la o acaparare a acestui tip de constructii, de la cioplire si interpretare artistica, la ciment mozaicat, gresie si faianta si flori de plastic. 

Ce ar mai fi de spus. 

Un indrumar in pasi, pentru stimularea actiunii civice in materie de semnalare a unor monumente de patrimoniu si declansarea procedurilor legale. O pre-analiza a potentialului de monument istoric, o petitie semnata de 1000 de cetateni, in favoarea declansarii unei pre-expertize sumare. Sau cum procedeaza altii ? 

Ar mai fi de spus, ca nu mai stim care sunt, daca mai sunt, vechile cladiri de bistrouri. Unde se producea cultura gastronomica a Bucurestilor ? Doar Casa Capsa, Caru' cu Bere si inca cateva locuri ?

duminică, 12 august 2012

Manifestul de la Sapanta si gastronomia

Dragi sustinatori ai satului romanesc, 

Promovarea si valorificarea patrimoniului cultural si natural, este tema in jurul careia ne-am reunit. Dar sa nu uitam ca si pastrarea si conservarea patrimoniului cultural si natural sunt deasemenea o linie de actiune esentiala, si adesea am revenit asupra acestei abordari, in discutiile noastre, la Dealu Sasului/Fundata sau la Tulcea. 

Asociatia Grupul de Initiativa Radu Anton Romana sustine din 2008 ca este nevoie de o punere in valoare a gastronomiei, este nevoie de instrumente si mijloace pentru asta, dar mai intai este nevoie sa constitentizam publicul ca nu suntem o natiune de gratargii, decat accidental. 

Daca privim din perspectiva actualului ciclu bugetar privind PAC, cati dintre noi sunt convinsi ca Masura 322 din PNDR si-a atins scopul mai ales in ce priveste "punerea in valoare a mostenirii rurale"? Poate nu este evident pentru restul publicului, pentru cei care decid, de aceea credem ca este nevoie de spus clar si raspicat. Ceilalti membri ai grupului ce vor fi prezenti la Sapanta o pot spune mai bine decat mine. Si anume ca patrimoniul cultural are o dimensiune materiala, palpabila si una imateriala, neconservabila. Legea privind patrimoniul cultural imaterial nr.26/2008 prevede ca retetele stravechi sunt elemente de patrimoniu si ca trebuie protejate. Intr-un manifest precum cel de la Sapanta, am vedea necesar sa insistam in mod explicit SI pe gastronomie, pe cultura gastronomica si pe nevoia de a se crea o metodologie de alcatuire a unei biblioteci gastronomice si culturale, o enciclopedie a hranei romanilor.  

Radu Anton Roman nu a fost numai un bon viveur, un producator de cultura gastronomica, dar si un descoperitor si redescoperitor de patrimoniu cultural imaterial. In cultura romaneasca se pot numara pe degetele de la o mana, hai doua maini, lucrarile de prezervare a culturii gastronomice romanesti. 

Este de spus ca politica privind inregistrarea si declararea produselor traditionale nu a dus la rezultatele scontate, acelea de a crea un bazin de produse cu potential de specialitate traditionala garantata (STG), ci mai degraba a creat cozonaci Fantezi sau cremvursti traditional romanesti. 

Majoritatea masurilor din PNDR au ca scop orientarea spre piata a economiei rurale si astfel crearea acelor resurse care sa creasca nivelul de trai. Dar o orientare exclusiva catre piata inseamna reducerea la numitorul comun, la echilbrul dintre cerere si oferta. Acest dezechilibru ne va impinge catre o bucatarie de import, bazata pe ingrediente de import, care nu ar avea legatura cu cultura locala. 

Este nevoie de actiuni de promovare si de valorizare. Sa pastram, sa valorizam bucataria romaneasca, legumele, fructele autohtone, speciile de plante si rasele de animale autohtone. Este necesar sa le tinem ca parte a patrimoniului rural, ca sa avem ce arata musafirilor nostri. Daca pastram minunate artefacte taranesti, case, traditii si obiceiuri, este necesar sa pastram si sa punem la loc de cinste bucataria romaneasca. Tot lantul de la cresterea animalelor, cultivare si recoltare, are ca scop, in functie de marime, vanzarea de materii prime pentru industria alimentara dar si pentru prepararea mancarii, acasa. Cultura rurala nu are un scop in sine sau se poate ajunge acolo, daca o decuplam de fibra sociala din mediul urban romanesc. Vom ajunge sa mincam numai din import si atunci viata la tara ar urma sa aiba un sens doar ca traire locala? Asta vrem sa avem in Romania ?

Viata la tara este un intreg ciclu social, cultural, economic care nu poate exista fara gastronomie. Inlocuiti in mediul de viata rural, totul, cu gratare, pizzerii si hamburgeri. Poate nu sunt rele in sine, dar ar parea ridicol pentru noi ca romani. Putem propune societatii romanesti sa aiba in vedere crearea unei metodologii comune a MDRT, MADR, MCPN prin care sa fie acreditate, dupa realizarea unei metodologii de identificare a gastronomice romanesti, destinatiile gastronomice romanesti Radu Anton Roman. Care sa fie marcate pe harta Romaniei, cu stele. Poate ca nu ne putem opune pe de-a intregul deschiderii societatii romanesti.

Dar de aici, pina la "autocolonizare", cum bine si potrivit a conceptualizat cineva, este un drum lung si inca mai putem face ceva, sa nu stam cu mainile in san. 

PS: Regret ca nu pot fi si la Sapanta, dar sper ca strigatul de alarma privind gastronomia romaneasca sa isi gaseasca loc.

Bogdan Ghiu propune: "TVR1 ar trebui desfiinţat, TVR Cultural – redefinit, consolidat, multiplicat"

Intr-un articol publicat in Criticatac.ro, dl. Bogdan Ghiu sustine ca este mai potriita desfiintarea, dintre canalele TVR, mai degraba a TVR1, si inlocuirea acestuia cu TVR Cultural. Eu cred ca se poate spune inca ceva. Pentru un echilibru al reprezentarii si prezentarii realitatii ar fi corect ca TVR1 sa fie neutra si echidistanta, tocmai pentru a contrabalansa in peisajul media, tot ceea ce ofera canalele private, nationale in materie de programe. Observam ca reorganizarea televiziunii, este orientata de reducerea datoriei, de esalonarea ei in 7,5 ani. Poate ca este corect, insa aceasta zguduire nu este sustinuta de o noua viziune de programare si productie. Asadar este in curs o operatiune schiopata de resuscitare a TVR. Apoi as mai observa, fara sa caut comunicatul sau informatia oficiala, ca pe undeva se vorbeste despre un fel de misiune privind prezentarea politicii oficiale a Romaniei catre cei din diaspora (nu cu aceste cuvinte), prin TVR International. Cator persoane li se pare straniu sa existe un canal de televiziune pentru propaganda oficiala ? Este acest deziderat compatibil cu o cultura democratica si liberala ? Regasim aici aceeasi idee, fir rosu, din argumentatia inclus in OUG prin care ICR a trecut sub patronajul Senatului Romaniei. Aceasta ar trebui sa ne ingrijoreze, pentru ca nu este treaba unor politicieni sau functionari sa defineasca cultura oficiala. Cultura este libera si zburda, chiar si daca este un purcelus roz. Revin la o propunere mai veche, avem probleme atat de grave si serioase cu jucaria TVR ca ar trebui desfiintata. Pana atunci cand vom fi agreat, noi, ca societate, elita, la ce ne foloseste. Pentru ca in prezent, daca am desfiinta TVR si SRR, ce ne-ar lipsi ? Societatile publice de radiodifuziune trebuie sa redea diversitatea si variatia din societate. Fara sa depinda de publicitate. Daca la o TV si radio comercial troneaza detergentii si sampoanele, nu inseamna ca la TVR si SRR trebuie sa troneze partidele. Ba din contra.

luni, 30 iulie 2012

Avocat.net cenzureaza...face bine ?

Salut, am remarcat ca vocabularul de mahala, slang sau ce-o fi el, a urcat in mainstream. De mai multi ani. Sunt medii organizationale in Romania, in care este uzuala si obisnuita folosirea tuturor substantivelor care sunt legate de aparatul de reproducere uman. Si asta nu de ieri, de azi, ci de foarte multi ani. Internetul a permis folosirea limbajului suburban pe scara extinsa. S-a ajuns la depasirea unei limite, mai demult. Chiar politicienii sunt cei care promoveaza limbajul lipsei de educatie. Eu cred ca trebuie sa interzicem in spatiul public atacul la persoana care face referire la gen, la caracteristici antropomorfice, la numele de familie, etc. De ce sa te referi la o persoana spunindu-i "piticul"? Parca suntem o societate care a evoluat si ii respectam pe oameni, indferent de cate maini si picioare au. Poate sunt familii in tara asta care au persoane cu nanism care se simt prost cind se spune peiorativ despre cineva ca este pitic, ca si cum ar fi ceva urat, rau sau de batjocura. Daca alte mecanisme nu exista, faceti un set de reguli, dati exemple si cenzurati. Mai mult incheiati o alianta editoriala cu alte situri de continut decent, ca sa dati un semn pietei de publishing online.

miercuri, 27 iunie 2012

Isus si dragostea de aproape

Oare Isus a gresit ? Ura, mania, frustrarea sunt motorul competititiei, nu ? Si nu iubirea de aproape ? Probabil ca aceasta idee i-a enervat pe contemporanii lui Isus, le lua jucaria. Si atunci, atitudinea "sa moara capra vecinului", de ce nu a stimulat la romani competitia ci distrugerea aproapelui ? De ce atitudinea "sa moara capra vecinului" nu a urcat pe romani pe culmile competitivitatii globale, drept cei mai creativi, inventivi ? Pe de alta parte, uitandu-ne in urma, la istoria umanitatii, modelul propus de Isus pare ideal si ciudat. Cum v-ati imagina o lume in care toata lumea sa iubeasca pe toata lumea ? Many to many, ca sa zic asa.

luni, 25 iunie 2012

Dl. prof.dr. Dumitru Sandu despre noua miscare sociala anti-plagiat in Romania universitara

Si un comentariu la opiniile domniei-sale, publicate aici, link.

Eu am zis. "Domnule profesor, si in aceasta situatie, suntem scufundati intr-un ocean de coruptie. A plagia sau nu ? De ce se plagiaza ? Pentru ca pe nimeni nu intereseaza sa contribuie intelectual si cultural la averea de cunoastere a natiunii, cind termina studiile superioare, de exemplu. Scopul studiilor este acela de ajunge la final, adica obtinerea diplomei. Si atit. Scopul tinerilor studenti nu este de invata si de deveni mai destepti. Ca atare problema este aceea a obiectivului. De aceea nimanui nu ii pasa ca se copiaza. Adica, doar nu ua facut facultatea ca sa schimbe lumea, ci sa ia o diploma. Apoi, diploma este secundara, pentru ca piata muncii este decuplata de scoala. Ca atare, termini o facultate, este bine ca esti mai luminat. Dar in piata muncii este nevoie de experienta, iar scoala iti da o diploma. Angajatorul stie ca ai doar un carton, cu mici nuante. In al treilea rand, ce este mai tragic: aceasta cultura corupta din Romania, nu face decat sa continue sa sustina o cultura a mimetismului, a lipsei de competitivitate a societatii romanesti. Cu alte cuvinte, lipsa noastra de respect pentru creatia intelectuala, furtul, pare ca este o smecherie. De fapt este o consolidare a unei natiuni de falsficatori, care imita, copiaza si fura, nu genereaza cunoastere, de o mediocritate care nu ne duce mai sus, ci ne tine in stadiul de culegatori de capsuni. Ne meritam soarta ?"

joi, 14 iunie 2012

Grecia voteaza duminica.....de la un amic grec, un punct de vedere personal

"Greu sa-ti fac o analiza completa dar in doua cuvinte i-ti spun. Grecii nu vor sa se intoarca la Drahme. Asta este o propunere facuta de analisti din afara cu scopul de a scoate ec din recesiune. Avind drahme preturile vor fi joase produsele se vor vinde si astfel va fi venit e.t.c.e.t.c. Pe de alta datoria se va mari inflatia va fi enorma si nivelul de trai scazut e.t.c Deci in concluzie nimeni in Grecia nu doreste intoarcerea la Drahma. Nu moneda este importanta ci politicile economice aplicate. Ce doreste Uniunea Europeana ? asta este intrebarea. De ce un stat sa fie intr-o alianta economica si monetara? (Pot sa-ti analizez si multe altele cum a ajuns Grecia in Uniunea monetara. De ce I sa dat Germaniei aceasta uniune ? este adica efortul ce trebuie platit pt unirea statelor Germane …? Altatdata i-ti scriu mai multe). Deci nimeni nu vrea sa plece din Uniune dar masurile luate NU IES cu stilou si hirtie. Nu pot fi platite 60 mild Euro in trei ani cu recesiune ec cu oameni care au pensii de 350 € cu somaj de 24,6% din populatie si mai ales la tineri este de 53%. Nu iese politica asta. Cei care ne-au imprumutat nu pot lua banii inapoi asa chiar daca vrem si noi. Fara asistenta sociala fara scoli fara nimic. Deci toate partidele politice cer o renegociere a tratatului. In ce directei trebuie sa mearga Europa? Este o alta hotarire importanta. Si mai este si ceva care a reiesit si in alegerile precedente. Grecia este poarta de intrare in Europa a mil de refugiati din Afganistan Pakistan Africa Arabia Irak . In momentul de fata la o pop de 11 mil 2,5 mil sint refugiati. Nu putem sa-I hranim sa le asiguram spitalizare (au tot felul de boli Aids. Tuberculoze etc) asa cum este omeneste pt un stat european si lucrul acesta duce la o parte a pop sa se dezvolte rasismul ca o idee. Unde in tara care nu avea niciodata legatura cu rasismul in tara unde sa nascut democratia. Si toate acestea deoarece a semnat tratatul Dublinului care spune ca toti refugiati ramin in tare de intrare in Uniune. Toate aceste ipocrizii den partea statelor puternice trebuie sa termine. Cerem prin alegerile de duminica acest lucru o REORGANIZARE pe alte principii ale UE. Mai multe amanunte miine. Nu salariile conteaza inr-un stat ci puterea de cumparare ce alte beneficii sociale sint etc. Aici totul sa dus de ripa Nu exista nimic. Ceva trebuie facut!"

ICR trece de la Presedintie la Senat ?


Eu cred. Cand a fost cealalta criza de succesiune, la alegerile din 2008, atunci, pe ultima 100 de metri, bugetul lasat mostenire de guvernul Tariceanu, ICR-ului, era unul taiat pe jumatate. La putin timp dupa aceea, in lunile urmatoare parca, am avut in mana raportul ICR, pentru perioada de 4-5 ani dinainte. Oricine ar ramine impresionat. Eu simt o mare bucurie cand vad fapte de cultura, care exprima cel mai bine libertatea individuala a romanilor. Ponei roz sau mov, expresia artistica sau culturala este una din putinele care dau posibilitatea unor indivizi, concetateni ai nostri, sa fie liberi si pentru noi, in numele nostru. Romania nu are nevoie de o cultura oficiala, nu are nevoie de o cultura de stat. Daca se va intampla asa, sa desfiintam ICR. Cultura de stat nu exista decat in statele totalitare, in dictaturi. Daca am schimbat un guvern si o guvernare pe alocuri autista, cu un autoritarista, este trist. Dupa cum bine scrie Cristian Ghinea, societatea civila exista. Si desi au inceput o parte din ONG-uri sa urce in barca puterii, vor ramine destul de multi care sa vegheze la modul de functionare al institutiilor. Adevarata problema este sa existe coerenta in politicile publice si sa tratam probleme si nu sa schimbam oameni ca altii sa mulga vaca comunala.

vineri, 25 mai 2012

Sifon și sifonare, produs și obiceiuri sociale


[PUBLICAT IN: http://www.restograf.ro]

Precum mâncarea fast-food, soda, un termen ce acoper toată plaja de bputuri carbonatate, este un tip de produs alimentar, aflat  în SUA ultimului deceniu, în centrul unei aprige și înfierbântate dezbateri. Consumul de soda este incriminat, soda este scoasă din școli, iar taxarea este una din cele mai la îndemână instrumente pentru politicienii care nu se pricep la politici publice, la relația dintre cauze și efecte, instrumente și dorințe. Pentru a reduce obezitatea. Dar americanii sunt cei mai sifonari pământeni, acolo soda este o moștenire gastronomică importantă. Substantivul „soda” este tradus în limba română, prin „sifon”, dar transferul cultural nu este reușit. Nenumărate filme și seriale americane au transferat în cultura noastră, conceptul de consum whiskey cu soda, dar acesta nu a reușit să prindă și rădăcini. Ar trebui să fie omniprezent ca să vedem pădurea. Sifonul, asociat de consumatorul român cu acel recipient de sticlă, clasic, cunoscut și folosit în perioada postbelică, a fost înlocuit pe scară largă cu apa carbogazoasă la PET. A înregistrat declinul ca sifon (apă carbogazoasă) la sticlă, și deși niciodată nu a fost baza unui consum sofisticat precum în America, este aproape de dispariție. Viața noastră, scuturată un pic, împrăștie în jur tot felul de amintiri și nostalgii alimentare. Așadar ce anume vă spune cuvântul „sifon” ?

Soda water

Apa carbogazoasă numită sifon trebuie să fie, conform practicii ortodoxe alimentare occidentale, un amestec de apă, dioxid de carbon și bicarbonat de sodiu, introdus sub presiune într-un recipient de sticlă, prevăzut cu un cap de dozare, de tip supapă acționată manual, pe bază de pârghie. Apa filtrată și răcită la 6-8 grade Celsius este trecută printr-un carbonator și apoi în sticla de sifon. Hmm, acesta este (sau era) sifonul nostru strămoșesc? Dintr-o perspectivă darwinistă a sifonăritului, nu știm unde ne aflăm.

Soda, sifon, care-i diferența?

Ideea acestui articol a prins rădăcini, tot răsfoind internetul. În care am aflat, în The New York Times, despre o tendință la New York, în orașul acela mare. Anume, despre resuscitarea unei tradiții gastronomice, prepararea de hrană, alimente pe bază de sifon. Chestia asta m-a făcut să cad pe gânduri. Așa am aflat că există preparate cu frișcă sifonată, tot felul de creme-topping. Și alte minunate exerciții culinare. De aici gândurile mele au început să zboare și să se înfășoare. În povestea minunată și nostalgică a sifonului. Care este bine „însifonat” în viața noastră. De consumatori, mai mult sau mai puțin învechiți. Americanii, la apogeul soda, aveau parte de baruri unde existau soda fountain. De fapt aceea era o instalație de produs soda water,  chiar la locul de servire, pe care barmanul o amesteca cu tot felul de ingrediente. După cum aflăm, tot pe surse, înainte de 1890, când tehnologia de producere a sifonului pe cale comercială încă nu era disponibilă, apa carbogazoasă importată, era o raritate. Farmaciștii erau cei ce o produceau, fiind considerată un produs medicinal. S-au folosit în acea etapă artizanală, de drugstore, săruri minerale precum potasiu, calciu, magneziu pentru a copia pe cele din apele carbogazoase naturale. Apoi au intervenit inovațiile culinare. S-a trecut la combinarea sifonului cu frișcă, siropuri dulci, inclusiv ciocolată. Chiar adaosuri de cocaină, alcool și altele, unele creînd chiar dependență.

Șprițul, sifonul și actualitatea

Cred că unii dintre dvs. își aduc aminte cât de răspândit era consumul de șpriț de vin. Astăzi diluarea vinului cu apă este asociată unei lipsei de educație gastronomice. Pentru Europa, se spune că sifonul (apa carbonatată) ca produs de consum popular a fost inventat de un ungur, Ányos Jedlik. Tot el este cel ce a creat fröccs, vinul cu sifon, o variantă de consum ce făcea mai acceptabil cultural consumul de vin. Poate că obiceiul de a bea șpriț mai este încă răspândit, însă după 1989, un pic de educație și de deschidere către cultura culinară a făcut ca mulți dintre consumatori să pună apa, alături de vin, nu în vin. Butelia de sifon a fost înlocuită cu recipienți din plastic din PET, cu recipienți fashion upmarket sau cu re-editări moderne, sifonul Traditio. Imaginile pe care le-am cules din Bruxelles, ne arată cât de sofisticat a devenit conceptul, pentru europeni, sub forma soda stream. Iar sifonul autohton Traditio, un PET reîncărcabil, este o încercare curajoasă de a propune un recipient adaptat vremurilor, cu un concept de marketing un pic mai elaborat.


Sifon la coada vacii

Existau sifonării în multe orașe înainte de 1989. Presupunem că ele continuau o tradiție artizanală. Dar sifonăriile erau prezente în lumea satului, cu siguranță. Nenea Vasilică Tănase din Topolog, județul Tulcea, era și proprietarul unei sifonării în sat. Tanti Veta, soția lui, era soră cu bunica. Topologenii au fost transilvăneni stabiliți în Dobrogea, oameni întreprinzători. Sifonăria lui Vasile Tănase era așezată în centrul satului. Eu încă îmi aduc aminte de prăvălia lui, în funcțiune în anii 70. Nu știu cum a procedat regimul comunist cu sifonăriile capitaliste, la naționalizarea din 1948. Cu siguranță, le-a preluat abuziv în patrimoniul vreunei cooperative.

Sifonăria în orașul socialist

Cine nu a consumat „șpriț” pe vremuri ? Așa cum este cunoscut la noi, este un obicei popular de a consuma vin de buturugă amestecat cu sifon. Nu știu cât de veche este această obișnuință la români. Dar despre sifon și recipientul omonim, am amintiri precum ale multora dintre noi. Sifonăriile erau o prezență obișnuită în mediul urban dinainte de 1989. Când locuiam cu familia, în anii ’70-’80 în București, în cartierul Titan, pe strada Macaralei (acum bulevardul 1 Decembrie 1918), tata mă trimetea, junior fiind, să umplu sifoanele la sifonăria de la complexul comercial din apropriere. O așa corvoadă nu mă încânta, pentru că țineam capul sifonului între degete, și după puțini pași, mă dureau. Schimbam repede, dintr-o mână într-alta, recipientele grele din sticla transparentă. La dus era la lejer, la întors, mai greu și neplăcut. În București, stăpâna sifonăriilor era o întreprindere socialistă care acum este CI-CO S.A. O mutare în oraș cu familia, m-a adus în Calea Moșilor. Un alt bloc socialist, dar aceeași sifonărie la parter. Apoi, o ală mutare, în alt cartier, în Tineretului. Și aici un complex comercial. Cu o sifonărie. Sifonăriile, la sfârșitul anilor ’90, erau încă clasice și peste tot. SC CICO SA a rămas pe hârtie, într-un anume fel, dar business-ul, ba!

Domnul Mitică de la sifonăria Puțul lui Zamfir

Din multele sifonării existente încă, cel puțin în București, una ne-a atras atenția, ce cu apă filtrată a domnului Mitică. Domnia-sa are multe povești de spus. Una foarte lungă, despre cei mulți jurnaliști care i-au trecut pragul, au stat de vorbă cu el, au promis să revină cu o copie a imortalizării faptelor sale, și nu s-au mai întors. O altă poveste începută, neterminată și de bună seamă, plină de învățaminte, despre mașina de făcut sifon meșterită de dânsul, cu care satisface plăcerea de sifon a vecinilor săi, fericiți să îl aibă în preajmă, într-o vecinătate destul de dichisită. A treia poveste este aceea a omului care consideră că este unul din cei 15. Doar 15 sifonari mai sunt, spune Mitică, în vârstă de peste 60 de ani, din vechea generație a celor care se ocupau de sifoane și sifon și înainte de 1989. La Mitică, pe strada Puțul lui Zamfir, mergeți să luați sifon dar să aflați și în ce constă adevărata lui valoare: istoria.

Retro-sifon sau final sifonat

Și acum să privim spre viitor: când estimați că va reveni sifonul în viața noastră, de citadini gastronomi, dar într-un alt fel? De exemplu se va găsi un întreprinzător să pună pe picioare o rețea de chioșcuri, sezonieră, volantă, de sirop cu sifon, la pahar? Vom avea parte de un soda bar, de amestecat băuturile cu tot felul de arome ? Iar cine poate adăuga amintirile sale nostalgice, prin comentarii, acestui rapid și superficial parcurs prin istoria alimentației, este așteptat să o facă. Hai sifon!

Resurse

NYT, For Soda, the Genie Is Out of the Bottle”, link: http://nyti.ms/My8clK

Wikipedia, „Soda”, link: http://en.wikipedia.org/wiki/Soda

Amazon, instalație Soda Stream, link: http://amzn.to/My8yc4

NYT, Soda: A Sin We Sip Instead of Smoke?”, link: http://nyti.ms/J7gqvy

 

sâmbătă, 19 mai 2012

Cota unica sau trepte ? Manipulare politica...

Orice fel de taxare ai aplica, problema este ce faci cu banii. S-au tot realizat modele cu o singura taxare, cu mai multe trepte. In final, nu se poate spune daca un model sau celalalt, aduc mai multi au mai putini bani. Impozitarea progresiva este o masura socialista, nu liberala (imi pare rau PNL) si este de fapt echivalentul a ceea ce in marketing se numeste segmentare. Adica cei care guverneaza nu aplica o singura masura/croiala asupra veniturilor, ci mai multe, creind paturi de impozitati, cu care se joaca politic. Probabil ca o statistica cat de cat oficiala iti poate spune cata lume este in palierul dintre 3.000-5.000 RON venituri brute impozitate. Sa zicem. Si estimezi ca astia sunt niste votanti multi si interesanti. Atunci poti crea acest sistem de impozitare in trepte, care sa ii bucure pe acesti oameni, care iti pot aduce voturi. Cam asa functioneaza, nu ? Halal model socialist !

joi, 17 mai 2012

Mușchi țigănesc, salată țigănească, mămăligă


[PUBLICAT IN http://www.evz.ro]

A mânca este un act politic, iar fi slow food este o atitudine politică. Dicționarul slow food al românilor include și cele două sortimente de produse culinare, menționate mai sus. Spunem asta pentru că ele pot fi găsite palpabil și consumabil, în oferta curentă a industriei alimentare. Care o fi istoria lor ? Sunt într-adevăr țigănești ? Originea lor se pierde în negura istoriei alimentației din vremea societății socialiste (comuniste, după unii), fiind probabil o invenție de după 1947. Putem să ne gândim că ar fi într-adevăr fascinantă realizarea unei istorii gastro-culinare a țigănimii din România (nu luați ideea, gata, noi am spus-o primii…). Adesea m-am gândit, dacă în România nu cumva comunitatea roma ar putea propune publicului larg, la vedere, preparate culinare specifice, pentru a da mai multă personalitate culturală unei etnii despre care, deși credem că știm destule și mai ales din acelea rele, nu cunoaștem într-adevăr cultura care dă identitate romilor, mai ales dacă ne gândim la gastronomie.

25 de rețete culinare țigănești

Te trailen bahtale toți nehaliții! Nu este o înjurătură, este un îndemn către înfometați, de poftă bună. Rețetele culinare despre care vorbim în subtitlu, nu sunt meritul nostru, am descoperit un pot-pourri de gastronomie roma, alcătuit de Cristian Simon. Căutați în internet și veți da peste această faptă culturală, sub forma unei culegeri în care au fost reunite rețete precum salată țigănească de pește, supă țigănească cu fasole verde, ciorbă țigănească, creier pane cu cartofi țigănești, orez cu mușchi țigănesc, ruladă țigănească, tocăniță cu mușchi țigănesc și rozmarin, iar o rețetă are ca rezultat un preparat numit chiar fagure țigănesc.  Sunt doar câteva dintre cele 25 de fapte culinare, ce fac parte, probabil, dintr-un patrimoniu culinar-gastronomic mult mai larg. Rețete cu multă carne, observăm. Cum se halește unul din felurile de mâncare propus, întreabă dl. Simon ? Se halește rece mo.

Sah hai mas, dl. Cioabă și Cartea recordurilor

Cea mai largă expunere primită de faptele culinare ale romilor, a primit-o încercarea, se pare eșuată, de a prepara cea mai multă tocană țigănească, de un fel aparte, numită sah hai mas. S-a petrecu în aprilie acest an, la Sibiu, sub îndrumare domnului Cioabă. Rețeta a avut nevoie de ingrediente precum varză, carne, ceapă și orez. Și de un condiment secret, nedeclarat. Se spune că ar fi o rețetă specifică romilor nomazi. Deși romii au investit foarte mulți bani în această aventură culinară sibiană, administratorii cărții nu au validat experimentul. Echipa de gastronomi a domnului Cioabă se luptă, se pare, cu cei de la Guiness Book of World Records, pentru a înfrânge conspirația pusă la cale de editură.

Mămăliga este a noastră sau a lor, a romilor ?

Dl. Hancock a publicat o lucrare mai amplă despre romi, cu un titlu interesant, ce spune că de fapt “noi suntem romii”. Sau este o metaforă neînțeleasă ? Câteva considerații prezintă autorul în capitolul dedicat bucătăriei țigănești, printre care aceea că de fapt bucătăria romilor are specificități, dar nu prea multe. Este influențată de majoritățile în mijlocul cărora au trăit și trăiesc romii. Că există anumite obiceiuri culinare dar și o etichetă anume, ca de exemplu la începutul mesei o bucată de pâine este atinsă cu buzele, din respect pentru ceea ce simbolizează. Și în studiu sunt enumerate mai multe feluri de mâncare cu nume exotice, precum rrunza sau sarmi sau sonko fusujansa. Chiar xevica sau mamaliga. Fel principal de mâncare al robilor romi din România. La origine. Ce încă este consumat în țara noastră, ne spune dl. Ian. F. Hancock. Deci ? Cum este cu mămăliga ?

Resurse:

“25 de rețete culinare țigănești”, Cristian Simon, http://scr.bi/JO5EN0

“We are the Romani People”, Ian. F. Hancock, http://bit.ly/Jz3PHd

duminică, 29 aprilie 2012

Azi mă duc să iau un kil de prețuri, am o pooooftă!

[PUBLICAT IN http://www.evz.ro]


Am fost de curând în Belgia, și am avut curiozitatea să caut un catalog de supermarket de la ei. Adus acasă, l-am pus alături de un catalog al aceluiași retailer din România. Celor care le-am arătat catalogul de supermarket din vest, fără să le spun care este scopul lui, de unde l-am luat, au crezut că este o revistă culinară. În timp ce catalogul pentru consumatorii români, este o colecție de imagini de produse, un raft pus în pagină și cu cât mai vizibile prețuri barate. Iată așadar cum procedează marii retaileri: acolo, publicul are parte de educație culinară, este învățat să gătească și să savureze, aici este împins la hrănire cu forța, condiționat să cumpere mult și ieftin. Un retailer chiar vinde în România un produs alimentar care se numește simplu “Bere”. Astfel produsul este redus la esența lui, prețul, pentru că doar astfel se mai diferențiază. Pentru că astăzi valoarea adăugată, exprimată prin marcă și brand, nu mai contează. Prețul a devenit în România de azi, aproape tot ceea ce diferențiază un produs alimentar de altul, spre deosebire de occident. Unde calitatea hranei, plăcerea de a găti, experiențele culinare, fac sens. Prețul ca armă de marketing, a devenit super-obsesia marcantă prezentă pe panourile publicitare, în pliantele marilor lanțuri alimentare, cele care pun capăt producției alimentare industriale, care ne împinge spre hrană ieftină (este vina lor ?) sau răspund nevoii de mâncare a cumpărătorului sărac. Lanțul alimentar lung a devenit în fapt o ventuză de aspirat bani din stomacurile românilor, în loc să fie suportul lor de viață.

Ce a fost și ce a ajuns mâncarea

Foarte des ați auzit la știri, la jurnalele televizate, afirmația „Prețurile s-au scumpit”. Sau chiar spusă între noi. Este vorba de incultură sau exprimarea, pe față, a ceea ce ne-a promis lanțul alimentar să ne dea ? Prețuri ! Tot procesul alimentar ne oferă nouă românilor, prețuri. La metru, la kilometru, la metri pătrați, la pungă, preambalat, prețuri, prețuri, prețuri. Nu mâncare, nu pâine, nu carne, nu lapte, ouă, cartofi.  Ci prețuri. Tot ceea ce trăim astăzi ne arată că hrana a fost dezbrăcată de către cultura urbană, de revoluția industrială și către globalizare, de toate caracteristicile importante pentru hrană. Nu mai are hrana valoare spirituală, culturală și imaterială, este astăzi doar un bun de consum, commodity. Logica pieței, a lanțului alimentar lung, este ordonată de prețul. Ne face să credem, fără să ne întrebăm, că hrana trebuie să fie ieftină, indiferent de valoarea ei, dată de muncă, de elementele nutritive conținute. Sistemul acesta a rupt legătura dintre cei care produc hrana și cei care o consumă, ducând la o deresponsabilizare reciprocă, la pierderea unor cunoștințe importante despre hrană, la imposibilitatea de a cunoaște cât mai multe despre ceea ce mâncăm. De aceea, prin Slow Food, se încearcă răsturnarea acestei logici a sistemului, prin reconstruirea relației dintre producător  și consumator, redarea valorii hranei, iar prețul să reflecte din nou valoarea muncii investite în hrană și calitățile ei nutritive.

Libertatea de a alege hrana și nu prețul


Slow Food încearcă să îi convingă pe consumatori să redevină liberi, să nu mai fie sclavii prețurilor, să își folosească puterea de cumpărare pentru a influența metodele de furnizare a materiilor prime pentru hrană și a producției acestora. Consumatorii trebuie să aibă un rol activ în producerea hranei și să stea de vorbă cu cei care o produc, să afle ce metode folosesc și ce probleme au. Consumatorii trebuie să redevină co-producători. Acesta poate deveni un nou model de consum, prin care cei care se hrănesc, fac alageri informate cu privire la mâncare, crează o legătură cu cei care o produc, astfel ajungând să plătească prețul corect pentru ea.

PS1 Multumim pentru folosirea logo-ului Carrefour, este preluat din situl companiei. Nu este folosit in scop comercial.

PS2. Despre grătar și picnic, veți citi și auzi cu ocazia vacanței de 1 mai. Când, așa cum am scris ultima oară, dar cu anticipație, presa va face știri despre grătare și probabile încălcării ale legii. Suntem pregătiți pentru Legea picnicului ? Pentru un slow food civilizat ? Aceasta este întrebarea.

Statistica de generatie

In fiecare an cind eu mai implinesc un inca un an de viata, cati oameni mor din generatia mea? Cate persoane care ar fi implinit 52 de ani in anul 2011, au pierdut cursa cu viata ? Intre cati ma aflu eu acum, cei ce am ramas sa mai marcam inca un an ? 

vineri, 13 aprilie 2012

Atenție, grătarele atacă!


Sau mai bine spus, vor ataca. Ne facem datoria să vă avertizăm că vor urma jurnale televizate de știri cu imagini ce nu pot fi vizionate de copii, decât cu acordul părinților.  Duminică seara, reporterii televiziunilor din România, ne vor arăta cum anume se aplică Legea picnicului. Sau ce anume va trebui să combată legea anti-grătare. Pentru că este probabil că se va vorbi de lipsa unor norme, ce încă nu au fost elaborate. Sau va fi vorba despre faptul că autoritățile locale încă nu au reușit să amenajeze spațiile speciale, dându-și singure termene de punere în aplicare. Cu alte cuvinte, ne așteptăm să avem parte de aceeași discuție și punere în context, a unei legi, poate utile dintr-un punct de vedere, dar repede și prost înghițite de societate. O lege adoptată, dar aplicată, așa, ușurel. Slow!

Sacrificii și interdicții

Tot s-a vorbit zilele acestea, despre Biblie, pusă la vânzare alături de o gazetă. Biblia ortodoxă, autorizată sau neautorizată, protestantă sau neoprotestantă. Cu toate conotațiile, nu intrăm în amănunte, a fost vorba de o îndreptățită poziționare a BOR sau despre pro sau contra-prozelitism ? Cu observația că de la începuturi, prozelitismul neoprotestant a fost marketing avant la lettre. Am adus vorba despre Sfânt Scriptură, că este o versiune sau alta, pentru că în ea se găsesc, mai ales în Vechiul Testament, sacrificiile animale, aproape la fiecare pagină. Uneori dăm și peste episoade care culminează cu tentative sau chiar sacrificii umane către Iahve, Domnul sus-pus. Ce mai încolo și încoace, sacrificare de animale, păgâne, ritualice sau pre-creștine fac parte din cultura umanității. Au fost redescoperite de cercetători de-a lungul și de-a latul Pământului, cu mult timp în urmă. Nu știm ce se petrecea cu oamenii sacrificați, ne scuzați, dacă erau gătiți sau nu. Dar probabil că animalele sacrificate erau preparate culinar. Fierte sau fripte. Sau gătite în mâncăruri. Nu ne imaginăm că vracii sau preoții mâncau la greu carne crudă. La un moment dat, în această funcție sau ca vânători, mai înainte, au dat de foc, au pus carnea pe el, sau au pus-o în apă. Și au experimentat. Oare câte mii de ani ne separă de gătitul modern în bucătărie, cu mașină de gătit, de fierberea cărnii, adăugarea de legume, adică până la friptură, tocană, ciorbă?

Occidentalii se grătărizează sau nu, americanii închisorizează

Circulă un mit că încercarea de a face un grătar, așa românește, cum i se spune la noi, în Germania, Austria, Elveția, nu ar fi lipsită de peripeții. Se pare că ei au pe acolo, niște senzori speciali care avertizează autoritățile, acestea mobilizând imediat la fața locului, forțe speciale de oprire în fașă o oricărei încercări de barbecue, indecent, în public. În România pasiunea de a da prepara carne la  grătar este depășită doar de incendierea miriștilor. De fiecare dată când dau peste știri despre America sau vizionez filme americane având ca subiect și incendierile, mă mir că ei, acolo, consideră pusul de foc pe ici-colo, faptă criminală. Atât de criminală că suspecții sunt vânați precum cei care au comis omucideri. În România incendierile sunt fapt divers, la care sunt chemați pompierii la greu să dea cu apă, că de, dau apă din banii noștri, nu ai incendiatorilor. Care rămân necunoscuți. Oare ?

Grătarele și siguranța alimentelor, au rostul lor

De ce v-am împărtășit aceste gânduri legate de grătare și frigere ? Pe de o parte pentru că organizarea de grătare ad-hoc, care lasă în urmă gunoaie și deșeuri este inacceptabilă. Lipsa de igienă nu este slow food. Trebuie să spunem că prepararea cărnii prin ardere, frigere, coacere, este o descoperire minunată a umanității, inclusă în tehnicile culinare de mai peste tot. Dacă omul a descoperit focul și căldura lui, pe lângă alte minunate utilizări ale sale, l-a pus și să contribuie la alimentația sa. Oare când a fost adoptată căldura generată de foc, ca modalitate de preparare a hranei, a cărnii ? Nu știm ? Ceea ce știm, este că, din educație, moștenire culturală, cultură gastronomică, folosim focul, căldura iscată de jarul de cărbune, pentru a frige, rumeni, sfârâi, chinui și prepara carne. De miel, de ied, de vacă, de proc, pește, după buget, pricepere, pasiune și împrejurări, pentru a pune capăt, plăcut, postului mare al Paștelui.

Concluzie: moartea bacteriilor e de bine

Carnea trebuie gătită foarte bine, ridicăm mâna pentru”, în favoarea bucătăriei slow, pentru gătitul cu forțe proprii. Gătitul cărnii este important pentru că astfel obținem plăcere gastronomică și îndemânare culinară, dar omorâm și bacteriile. Grătarele bine făcute, sunt parte din practica siguranței alimentare. Vă urăm Paște fericit din partea noastră și a autorităților sanitar-veterinare !

miercuri, 4 aprilie 2012

Supă de pește à la Noordzee în patru amănunte


[PUBLICAT IN http://www.restograf.ro]

Orice poveste despre hrană are niște coperți, geografic-de aici și de acolo, temporal-de ieri și de azi. Și orice zi din viață poate oferi surpriza unei experiențe gastronomice uimitoare. Duminică 4 martie anul acesta a fost o zi la fel de bună ca oricare alta pentru o plimbare prin Belgia. Prin Bruxelles. Un oraș pe care, dacă l-am văzut prima oară în 1994 și m-a surprins și nedumerit, la fiecare revenire mi-a devenit tot mai familiar și tot mai de-acasă.

Quai au Bois à Brûler

Când am ajuns prima oară în orașul Bruxelles, cu 18 ani în urmă, am locuit la hotel Orion (acum din lanțul Citadines), un apart’hotel aflat aproape de Piața Mare, pe lângă Catedrala Sfânta Ecaterina, pe latura unei străzi, largi și lungi care se numește și azi Quai au Bois  à Brûler. Camera de hotel, avea ce trebuie pentru gospodărire. Mașină de gătit cu gaze, cu frigider, o canapea extensibilă, totul pentru gătit cu resursele minime asigurate de diurnă. Cheiul cu lemne de ars (sau cu butuci de ars), era chiar așa ceva, un chei al unui canal plin cu apă. Însoțit pe lungimea lui, de zone pietruite, pietonale, de-o parte și de alta. Apoi tot de-o parte și de alta, carosabil și trotuare, până la partea presărată de-a lungul, cu căsuțe. Multe căsuțe model tipic belgiano-flamand, una lângă alta. Dar, cu restaurante la parter. Multe restaurante, mici, mai degrabă bistrouri. Acesta este amănuntul Unu. M-a frapat atunci cheiul, existența lui, fără nicio legătură cu marea, nu ? Dar dându-ți impresia sau lăsându-te să crezi că, odată, marea ajungea, prin canale, și acolo. Graba călătorului și superficialitatea nu m-au lăsat să aprofundez geografia și contextul. Dimineața m-am plimbat prin zonă și am descoperit un mic en-gros pentru vânzare de pește, fructe de mare, există și azi. Mirosul acela ațâțător, sărat, iodat, de alge, de pește. Acel en-gros răspândea larg mirosul negoțului cu pește. Acesta este amănuntul Doi. Deci canalul, istoric, avea un sens. Resturantele, și ele. Lanțul hranei arăta logic închis cu mica piață” de pește, ce arăta ca un garaj. De fapt eram în aria magică a vismarkt, a pieței de pește.



Aprés 18 ani, pe lângă Quai

Înapoi în prezent, 4 martie. Ce să faci în câteva ore libere, în cadrul programului, într-un oraș așa de mare, atât de repede? Niciodată, deși am cercetat localurile, restaurantele cu specific de pescărie din preajma Groote Markt, nu am insistat pe experimente gastronomice. Deși mi-am fixat punctele de reper pofticioase în zona centrală, m-am hrănit cu mici și frugale expediente. Mi-a plăcut să absorb gesturi, așezări, vitrine, grupuri și forme de socializare și explorare urbană. Așa că am răspuns pozitiv propunerii prietenului meu A.I., belgian de peste 20 de ani, să dăm o tură prin preajma Groote Markt, o plimbare rotundă, astfel ca, la un moment dat, să mâncăm ceva. Hoinăreala nu îmi displace, sincer mărturisesc și-am zis „Hai!” Am coborât de la hotel, care era pe Rue du Congrés, aproape de Colonne du Congrés, un monument imens, o coloană traiană, dedicată unuia din momentele fondatoare ale Regatului Belgiei. Și apoi, înainte pe lângă Parcul Regal, tot la vale, am ajuns la Gare Central, apoi pe lângă statuia celor doi aventurieri celebri, Sancho Panza și stăpânul său, Don Quijote, aflată în spatele hotelului Best Western. Și așa am ajuns la Groote Markt, pe unde am dat o roată și am privit la adolescenții scouts belgieni. Am mers mai departe, am traversat Boulevard Anspach. Și am ajuns dintr-o dată la Noordzee. Acesta este amănuntul Trei. Noordzee se află în preajma catedralei Sfânta Ecaterina și pe lângă Quai au Bois  à Brûler. După 18 ani am revenit, miraculos, împlinitor și întâmplător, în aceeași zonă pescărească a Bruxelles-ului. „Mergem într-un loc unde se mănâncă ciorbă de pește! Doar până la 5 după amiaza, când termină tot, închid!”, mă pregătise deja A.I., pe măsură ce ne apropiam. Măi, să fie, ciorbă de pește!”- imaginația mi-a creat așteptări- O să dăm peste un restaurant-ceva sau ciorba de pește o fi ca aia mâncată în noiembrie anul trecut la Sulina ?”

Noordzee

Doar în câțiva pași, ne apropiem de un loc, chiar aparte.  Cu firmă pe care scrie, ușor de înțeles, Marea Nordului sau Noordzee. La un colț de stradă, pe rotundul de la parter al clădirii, un bar de inox, lung de câțiva metri, circular. Înalt de circa un metru și ceva, și lat de un braț, flancat de niște mese. La bar, persoane așezate ca la un bar adevărat, în scopul lui adevărat, de bar. Așteptând livrarea preparatelor cerute, ori înfulecând pofticios, hrană din niște boluri. În fața lor este agitație la preluarea comenzilor, porționarea preparatelor din diverse vase aflate în spatele tejghelei și totul este o combinație convivială de servicii gastronomice. Cu un pachet de gastronomi, înșirați, perechi, prieteni, în picioare, aflați în diverse stagii culinare. Ce servim?”, Păi să comandăm ciorbă de pește, două porții și de băut, un pahar de vin alb, un pahar de vin spumant? Da, am decis și am comandat.

Pescăreala de la botul peștelui

Supa de pește de la Noordzee poate fi descrisă ca un preparat asemănător unei supe cu bucăți de piept de pui. Cu alte cuvinte, bucățile de pește erau fără oase, amalgamate cu vegetale fierte, cu ușoare urme de miros de pește, aproape imperceptibile. Legume, probabil țelină, morcov, roșii, o fiertură de o consistență potrivită, cu componentele nici foarte amestecate, dar totuși bine definite. Un gust de supă plăcut, care nu îți umplea memoria gustativă cu o doză prea pronunțată de aromă de pește. Gustoasă supă, însoțită de un pahar de vin alb, sec.

Morala: nu căutați gastronomie pescărească la Tulcea!

Nu căutați nici măcar cherhanale, legale. Din păcate, din nefericire, și cu tristețe constatat. Orice handicap cultural gastronomic, poate și trebuie să ne dea de gândit, ca români, ca gastronomi. La Tulcea și în județ, avem de-a face cu un paradox, cu un nou exercițiu al formei fără fond. Există mediu acvatic, avem orașul ca zonă de locuire, este un habitat urban, dar lipsesc instrumentele culturii gastronomice: nu ești asaltat de restaurante pescărești pe faleză, nu există o ofertă gastronomică de bun gust, locală, nu sunt bucătari, ce să mai vorbim de consumatori. Preparatele din pește sunt prezente accidental, pe ici, pe colo. Pentru prima oară, este în curs un proiect co-finanțat de AFCN, contractat cu Asociația Ivan Patzaichin-Mila 23, de cartare a culturii gastronomice din Delta Dunării. Cu o echipă condusă de prof. Vintilă Mihăilescu. Acesta este amănuntul patru. Conform statisticii privind unitățile de alimentație publică atestate de către MDRT, în tot județul Tulcea există: 1 (un) restaurant pescăresc, 2 (două) restaurante cu specific local. Restul până la total ?  Zeci de restaurante clasice,  pizzerie-cofetărie, disco-bar-uri, o cafenea, un snack, o terasă.  Și un restaurant vânătoresc. Noordzee rămîne un vis, de ce ? A bon entendeur, salut !

Resurse

Boulevard Anspach, Bruxelles: http://en.wikipedia.org/wiki/Boulevard_Anspach
Foto: Tiberiu Cazacioc